Cine susţine ca BOR nu este un srl, ori e prost ori nu gândeşte. Ori e de-al lor!

Ţara arde şi pe popa îl doare-n cur (2)

Aş putea spune că îl doare la poponeţ, dar îi las pe pudibonzi să decidă cum e corect şi dacă ei folosesc sau nu corect partea mai puţin cântată de poeţi. Aş vrea să vă reamintesc nişte fapte, ale capului BOR, care, cu toate că e lovit puternic de Alzheimer, încă mai funcţionează, înjura şi adună bani pentru propăşirea Oştirii Domnului (citeşte popime). De ce spun asta? Uitaţi-vă la clipul ăsta şi pe urmă comentăm:
https://www.youtube.com/watch?v=UX9vgZTMbJQ
Să revenim. BOR este organizată încă de pe vremea lui Petru Groza ca un srl. Articolul 204 din STATUTUL PENTRU ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE spune: „La data intrării în vigoare a prezentului statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, se abrogă Statutul votat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 19-20 octombrie 1948 şi recunoscut prin Decretul nr.233 din 23 februarie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, cu toate modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare”.

Repet, statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Are cineva ceva de comentat, cum că n-ar fi un document comercial?

În statutul citat mai sus, adică al BOR srl scrie la: Art. 4 – (1) Biserica Ortodoxă Română este autonomă faţă de Stat şi faţă de alte instituţii. (2) Biserica Ortodoxă Română stabileşte relaţii de dialog şi cooperare cu Statul şi cu diferite instituţii pentru împlinirea misiunii sale pastorale, spiritual-culturale, educaţionale şi social-filantropice.

Autonomă rău de tot, (ce şi-ar mai dori secuimea o autonomie d-asta!) pentru că sereleul ăsta nu taie chitanţe, nu face facturi, nu plăteşte impozite, n-are probleme cu fiscul. Băăăă, unde vă treziţi? ANAFuuuu, p-acolo se doarme? E bine nani la Casa Presei? Vă e frică de afurisenie? Sau aveţi ordin să-i lăsaţi în pace? Domnu’ Cioloş, strada te-a băgat în cărţi să pui treaba pe roate nu să stai în piaţa Victoriei şi să vezi cum creşte catedrala mântuirii. Popimea n-are mamă, n-are decât tată, şi încă ce tată, hrăpareţ srlist şi sereist. Sau nu vrei să intri în clinciuri cu serviciile? Nici un prim ministru n-a fost in stare să ia o decizie în acest sens. Ia vezi, matale poţi? Dacă aveţi nevoie de bani în visteria satului, puneţi-i pe popi la impozit şi vă creşte PIB-ul cu 3%. O fi bine? Dacă nu faceţi asta, mâine poimâine aud că organizează Înalt Prea Investitorul un pelerinaj la… moaştele guvernului. Atunci va fi mult prea târziu. Dom’ Preşedinte şi Cotroceniul e al bisericii. Dacă nu-i strângeţi de gât acum, vă mutaţi acăsică la Sibiu, la Cotroceni nu veţi mai avea loc. Şi nici la vila lac, are biserica pământ la Snagov cât cuprinde şi dacă se încordează IPI, adio mamă, aţi văzut că nu vă mai dau aia câştig în justiţie!

Nu-l iertaţi pe Inalt Prea Investitorul pentru că n-are ţinere de minte, are şi încă al dracului de bună, a recunoscut un reporter pe care îl văzuse odata in viaţă şi i-a dat duhovniceşte cu flit. Sau dacă n-are, cu atât mai bine, se supără uită de catedrala mântuirii şi face un spital. Piei drace, cum aşa?

Adevărul despre atacurile de la Paris. Cine a “orchestrat” totul?

Linck-ul de mai jos prezintă o înregistrare de la postul Russia Today, post finanţat de Moscova şi difuzat în limba engleză. Chiar dacă ştirea este difuzată cu mult înainte de incidentul dintre Turcia şi Rusia de ieri, reporterul – analist spune nişte lucruri pe care guvernanţii de peste tot, inclusiv cei ruşi, le-au negat.

Un document excepţional: Rezoluţia Parlamentului European despre “Operaţiunea Glado”, care arată foarte clar că unele servicii secrete europene, CIA şi NATO au fost implicate în cazuri grave de terorism! Ce dovadă mai bună decât asta vreţi?

Există încă o mulţime de cititori sceptici care nu cred că serviciile secrete ar putea fi implicate în organizarea şi susţinerea atentatelor teroriste… Citeste mai departe…

Cui pupă popa poala?

Am descoperit  niște fotografii pe care merită să vi le arăt. Papa, Papa de la Roma, mai precis de la Vatican, se închină Ochiului Dracului. Cum? Păi uite așa. La ceremonialul din 26 mai 2014, din Sala Rememorării (Yad Vashem Holocaust memorial) din Ierusalim Papa Francisc i-a pupat mâna lui David Rockefeller, așa în semn de omagiu, zice-se. La coadă așteptau Henry Kissinger și David Rothchild. Averea celor doi, Rockefeller și Rothchild reprezintă cam o treime din PIB-ul mondial. O fi mult? Cert e că, dacă Papa le-a pupat mâna, Vaticanul a primit o subvenție din care să trăiască în liniște încă vreo 300 de ani… Ar trebui ca și Înalt Prea Investitorul Daniel să înceapă să pupe câte ceva. Aveți sugestii?

Klaus Iohannis – un proiect al BND – serviciul secret extern al Germaniei?

 

Alegerea lui Iohannis ca președinte al României în 2014 a fost o mare surpriză, cel puțin pentru unii. În campania electorală s-a vorbit despre sprijinul extraordinar pe care l-ar avea România pe plan internațional dacă ar alege un ”neamț” la Cotroceni,   s-a speculat chiar o vizită a lui Merkel la Sibiu, în virtutea bunelor relații cu Iohannis.

Bineînțeles că această vizită nu a avut loc niciodată, iar relațiile cu Germania se văd: cote impuse pentru imigranți și interdicție de a intra în Schengen. Și totuși, Iohannis a avut sprijin din partea unui cetățean german, în persoana lui Michael Horst Schmidt, care chiar dacă nu reprezintă Germania, își reprezintă propriile interese.

În anumite cercuri se speculează că acest Schmidt este arhitectul proiectului Iohannis, care din primar al Sibiului a ajuns președintele României, peste noapte. În acest proiect avem două anomalii sociologice, prima se referă la notorietatea lui Iohannis care în 2012 era sub 30% la nivel național, iar cea de-a doua la turul doi al alegerilor prezidențiale unde ”neamțul nostru” și-a dublat numărul de voturi din primul tur. Asta ne arată că domul Schimdt a fost foarte ocupat în ultimii trei ani.

Iohannis – un proiect al BND (Serviciul secret extern al Germaniei)

Povestea lui Klaus Iohannis prinde contur la începutul anilor 90, atunci când Michael Horst Schmidt ajunge în România cu o misiune din partea statului german, a se citi BND. Sarcina lui Schmidt era să împiedice migrația sașilor români spre Germania. Practic, instituțiile de forță de la Berlin au înțeles puterea geopolitică pe care o pot propaga în Europa de Est și mai ales în România prin comunitatea germană/sașă din Ardeal. Plecările sașilor către Germania și Austria după 1990, cumulate cu acțiunile Securității prin care vindeau sași statului german în perioada comunistă, au diminuat cu mult comunitatea de etnici germani din Ardeal.

Odată cu venirea lui Michael Horst Schmidt în România apare organizația Forumul Democrat al Germanilor din România, iar Klaus Iohannis devine membru în 1990 și horărăște să rămână în România, deși părinții săi emigrează în Germania în 1992.

În anul 2000 este propus de FDGR la primăria Sibiului, pe care o câștigă, iar în 2002 devine președinte al FDGR tot cu ajutorul lui Schmidt. Asistăm astfel la propulsarea lui Iohannis în politica regională, deoarece prin conexiunile FDGR, acesta reușește să fie foarte vizibil în comunitatea germană din România. Pe lângă Michael Horst Schmidt, un alt personaj cu puternice legături cu BND care îl susține pe Iohannis este Emil Hurezeanu, care în 2014 este propus de fostul primar al Sibiului ca ambasador al României la Berlin.

Începând cu 2014, România este, probabil, singurul stat european cu ambasador fără cetățenie română și cu un președinte despre care nu se știe exact dacă are dublă cetățenie, română și germană.

Michael Horst Schmidt nu a ajuns oricum în România, chiar la Sibiu, în martie 1990, ci, potrivit propriilor afirmaţii, el se afla într-o misiune a statului german.

Schmidt şi-a luat liber pentru un an de la compania Siemens, unde lucra, încercând să împiedice continuarea emigrării saşilor în Germania: “Conjunctura a fost în aşa fel încât eram într-o organizaţie a saşilor din Germania care aveau şi o influenţă politică, şi se punea problema că nu mai era presiune de emigrare a etnicilor germani în Germania, să se facă nişte acţiuni să rămână în România, să nu mai emigreze.[1]” , conform unui interviu publicat online de Wall Street pe 29 septembrie 2014.

Michael Horst Schmidt ajunge deci, “întâmplător”, după cum afirmă reprezentantul BMW pe România și își continuă proiectul. [2]. Îl sprijină pe Iohannis în comunitatea germană din România și face și lobby pentru ca Sibiul să fie capitală culturală europeană.

Relația celor doi a înaintat în timpul proiectului ”Sibiu – capitală culturală europeană”, atunci când primăria condusă Klaus Iohannis a semnat un parteneriat cu reprezentantul Automobile Bavaria, SC Contempo SRL, prin care 15 autoturisme BMW au fost puse la dispoziția autorităților din Sibiu pentru oaspeți, iar una din mașini a fost dată în folosință primarului.

Pentru a se revanșa, la finalul anului 2007, Consiliul Local al Municipiului Sibiu a adoptat, în unanimitate, „proiectul de hotărâre privind aprobarea documentației de urbanism PUD pentru construcția unei reprezentanțe BMW în Sibiu, zona industrială Vest. Inițiatorul proiectului a fost primarul de atunci al Sibiului, Klaus Werner Iohannis.
Relația dintre cei doi a continuat, Michael Schmidt fiind unul dintre principalii sponsori ai campaniei electorale din 2014. El i-a pus la dispoziție candidatului la președinție un apartament de nabab pe bulevardul Primăverii, cu numai 500 de euro/lună, preț demn de cartiere „mărginașe” precum Titan sau Drumul Taberei.

Potrivit specialiștilor imobiliari, chiria pentru un apartament de 240 de metri pătrați în Primăverii nu ar trebui să coboare sub 2.500 de euro/lună, de cinci ori mai mult decât „taxează” șeful Auto Bavaria, se arată într-un material  publicat de Stiri pe surse.

De-a lungul anilor firmele lui Schmidt i-au făcut numeroase favoruri lui Klaus Iohannis, pe care acesta, până la urmă le-a acceptat, periculos de aproape de limitele legii.

Însuși Klaus Iohannis avea să recunoască: “Da, am o relaţie apropiată cu domnul Schmidt şi sunt bucuros de acest lucru. Am puţini prieteni şi sunt oameni de bună calitate”, a spus Klaus Iohannis, la B1 TV, în timpul campaniei electorale, cu referire la apartamentul din Primăverii, cu vedere la vilele lui Băsescu, Iliescu şi Ceauşescu.

Printre altele, i-a schimbat pe bandă limuzinele edilului Sibiului, actualul preşedinte ales al României, în regim de comodat. Adică gratis.

E drept, tot gratis, Schmidt a beneficiat de sprijinul primarului Klaus Werner Iohannis. În 2007, potrivit unei

investigaţii realizate de jurnalistul Cătălin Antohe, Iohannis a supus şi aprobat un PUD (plan de urbanism de detaliu), votat în unanimitate, pentru construirea unei reprezentanţe BMW în Sibiu, pe o suprafaţă de 6.128 de metri pătraţi. Actul a fost, însă, şi imoral, şi ilegal, pentru că autorizaţia s-a dat pe o firmă dizolvată şi radiată, după cum demonstrează acelaşi jurnalist în EvZ.

AXA Chișinău – Sibiu – București via Germania

Un element foarte important din biografia lui Schmidt este legat de soția sa, Veronica. Aceasta este sora lui Renato Usatii, președintele formațiunii ”Partidul Nostru” din Republica Moldova, cunoscut ca un apropiat al FSB și pro-rus convins.

Analizând aceste evidențe, este ușor de înțeles de ce Klaus Iohannis este reticent atunci când vine vorba de Republica Moldova, de ce actualul președinte nu continuă politica lui Băsescu și Ponta de apropiere de Chișinău și mai ales, de ce evenimentele din Moldova nu sunt foarte dezbătute de presa românească.

Dacă arestarea lui Filat a fost pe larg prezentată de media românești, două aspecte foarte importante au fost trecute cu vederea:

– Arestarea lui Renato Usatii
– Delegarea Marianei Alexandru de către Uniunea Europeană pentru a acorda asistență nou formatei direcții anti corupție moldovenești – CNA.

Renato Usatii a fost arestat preventiv, acum eliberat, pentru interceptarea ilegală a lui Vlad Filat. În ceea ce privește CNA, asistența acordată de Uniunea Europeană prin Mariana Alexandru, fost procuror DNA care a instrumentat dosarele lui Năstare, Ridzi și ”Gala Bute”, îi asigură statului român și deci și președintelui Iohannis influență în CNA.

În aceste condiții, sunt mai multe întrebări la care președintele Klaus Iohannis trebuie să răspundă:

– Care este relația actuală dintre Klaus Iohannis și Michael Horst Schmidt?
– Are Iohannis dublă cetățenie, română și germană?
– După câștigarea alegerilor prezidențiale de către Klaus Iohannis, Renato Usatii a scris pe blog: “Scopurile şi posibilităţile noului şef al statului român coincid cu ale noastre, în vederea unei eventuale colaborări”. Care este relația dintre Președintele României și Renato Usatii?
– Deși, în ultimii 5 ani, Republica Moldova a fost un subiect important pe agenda internațională a României, actualul președinte evită subiectul. De ce Klaus Iohannis nu vorbește despre Republica Moldova?

NOTE:

[1] Bursa.ro amintește într-un material publicat online faptul că problema se transformase într-o prioritate geopolitică a Germaniei, care, după ce a iniţiat, pe fond politic, cumpărarea saşilor de la regimul comunist, prin intermediul Securităţii, şi-a dat seamă că este o acţiune greşită, care depopulează zone extinse, colonizate de-a lungul anilor, pierzându-se astfel influenţa germană în plan regional.
[2] Acţiunea “Recuperarea”, susține același ziar online Bursa.ro, constituie şi în prezent o problemă pentru statul german care, spre deosebire de statul român, a interzis desecretizarea documentelor operaţiunii. Partea germană a preferat menţinerea la secret a numelor intermediarilor afacerii, pentru a nu le deconspira actualele poziţii în societăţile germană şi românească.

Referințe:

1: http://www.wall-street.ro/articol/Auto/173004/schmidt-automobile-bavaria-in-urma-cu-20-de-ani-era-mult-mai-profitabil-un-business-in-romania-decat-in-germania.html

2: http://www.evz.ro/evz-a-investigat-culisele-unei-dezvaluiri-controversate-schmidt-sponsorul-din-umbra-lui-klaus-iohannis.html

3: http://www.ziuanews.ro/politica/klaus-iohannis-despre-casa-din-primaverii-are-60-mp-nu-240-nu-am-de-gand-sa-va-spun-pre-ul-133778

4: http://www.bursa.ro/un-asasin-in-lege-in-coasta-lui-iohannis-pe-axa-moscova-chisinau-bucuresti-255545&s=print&sr=articol&id_articol=255545.html

 

 

SURSA 

 

 

Parisul terorii: alienare multiculturală, eșec republican sau jihad islamo-fascist?

Ce s-a întâmplat la Paris, Occidentul a mai avut ocazia să vadă, să trăiasă, să judece și să analizeze.

Unde s-au petrecut atrocități similare? N-ar strica, poate, un scurt memento pentru mai tinerele generații. La New York unde, în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, peste trei mii de cetățeni americani au murit. La Madrid, în 2004, când sute de vieți au fost sacrificate. În centrul Londrei, 7 iulie 2005, unde zeci de oameni s-au întâlnit cu moartea violentă într-un tunel de metrou. Atacuri concertate, așadar, asupra libertății comerciale. Raiduri țintite asupra libertății de mișcare.

Asalturi armate asupra libertății de expresie. Pilonii civilizației occidentale se află sub atacul unei ideologii: islamo-fascismul.

Cum s-a ajuns aici?

Nu sunt printre adepții explicațiilor simpliste. Fiodor Mihailovici Dostoievski a dedicat sute de pagini introspective pentru a depista complexitatea stărilor sufletești care conduc la crimă. Și apoi la pedeapsă. Tratatele de psihiatrie s-au redeschis în aceste zile. Poate și cărțile sfinte. Toți oamenii cu mintea la cap vor să priceapă nu doar efectele, ci prima cauză a acestui fenomen teologico-politic extrem. Contextualizarea nu înseamnă, totuși, relativism. Să privim, deci, spre datele problemei.

În Franța republicană trăiesc astăzi 6-7 milioane de mohamedani. 

Cei mai mulți dintre aceștia au origine etnică algeriană, restul fiind marocani, tunisieni sau africani din fostele țări coloniale. Ei au ajuns în Franța așa cum au apărut și primele comunități de turci din Germania: din rațiuni economice.

După război, Statul francez și întreprinderile private au căutat mână de lucru ieftină. Ceea ce i-a adus pe bulgari, polonezi sau români în Occident, s-a petrecut în anii 1960-1970 cu primele valuri de magrebieni ajunși pe litoralul Mediteranei sau la Paris în căutarea unor slujbe mai bine plătite.

În prima fază, imigranții au fost de sex masculin și-au adoptat o politică eminamente integraționistă. N-au sfidat autoritățile, nu și-au practicat credința în public și n-au provocat acte de violență. Pentru toți islamicii veniți în primul val, docilitatea și moderația erau atitudini normative.

La 29 aprilie 1976 se produce un seism demografic, ale cărui consecințe politice s-au simțit mult mai târziu. Președintele Franței, Valéry Giscard d’Estaing, a aprobat Legea Regrupării Familiale. În esență, aceasta permitea muncitori necalificați din statele-eșuate ale Lumii a Treia să-și aducă familiile în Franța, de la soții la copiii minori.

Repatrierea extinsă a facilitat, pe alocuri, aducerea mai multor neveste. Bărbați căsătoriți inițial în Mauritania și Mali (acolo unde poligamia era încărecunoscută juridic) au putut oferi un pașaport francez tinerelor consoarte, dintre care nu puține însărcinate sau mame, deja, a trei-patru copii. Naturalizarea miilor de familii alogene s-a dorit o măsură compensatorie după istoria colonială a secolului XIX și după războiul algerian, inițiat inutil și pierdut lamentabil de către Charles de Gaulle.

Cum arăta Franța atunci? Ca după o revoluție marxistă, bine executată de jurnaliști, politicieni și studențime în faimosul Mai 1968. Sistemul educațional făcea obligatoriu discursul de auto-învinovățire al omului alb, creștin și imperialist. Treptat, dispăreau din manualele de istorie toate referințele la gloria Franței dinainte și după 1789. Cruciadele, spune Jean Sévilla, au ajuns să fie prezentate drept „o agresiune săvârșită de occidentali violenți și lacomi împotriva unui islam tolerant și rafinat” (Corectitudinea istorică, Ed. Humanitas, București, 2005).

Pe lângă relativismul epistemologic a apărut și relativismul moral. Revoluția sexuală dizolva orice inhibiție. Pentru berberii Africii de Nord, spațiul public și televizoarele occidentalilor semănau, tot mai mult, cu o asurzitoare cacofonie. Copiii imigranților s-au trezit parașutați în lumea omului recent, fără rădăcini și fără transcendență, sensibil doar la răsfățul culinar și la plăcerile epidermei.

Într-o societate lipsită de valori fixe, relativismul ideologic poate acutiza incertitudinile psihologice ale noilor veniți. Cine sunt eu? În ce cred, cu adevărat? Iată interogații specifice nu doar cetățeanului post-modern al Republicii franceze, ci și minoritarului african găzduit, peste noapte, în Cornul Abundenței hexagonale.

După Legea Regrupării Familiale, partidele și-au fixat drept țintă noul electorat de culoare, avansând tot mai multe propuneri asistențialiste. Așa au apărut primele locuințe sociale din suburbiile Franței (HLM), în care primele expresii ale identității religioase încep să apară. N-avem încă niște ghetto-uri, căci blocurile oferite familiilor de musulmani sunt ultra-moderne, bine finisate și chiar invidiate de conaționali. Mulți au sperat ca reușita materialismului să poată îngropa anxietățile religioase de orice fel. Însă, vorba lui Eric Voegelin, sacrul se răzbună.

Finanțând cu bani publici construcția de moschei și lăcașuri de rugăciune în fabrici, George Pompidou a încurajat, practic, reislamizarea populației într-o manieră tradițională (nu încă radicală).

La întrebarea Cine sunt eu?, tinerii au început să răspundă nu doar: Cetățean francez, ci și Credincios musulman. Religia a ajuns să furnizeze o nouă matrice identitară pentru cei alienați, insuficient valorizați sau chiar refuzați de-o societate elitistă, nelipsită de accente xenofobe. (O știm din faimoasa parodie TV a lui Jonathan Lambert privind „Le salut roumain…”)

În anii 1980, Franța a promovat, de fapt, politica adoptată și de Statele autoritariste nord-africane. Partout, religia musulmană a reapărut în spațiul public ca suport axiologic și factor consolator. Algeria autoritaristă, Siria sau Egiptul au procedat întocmai, subordonînd (printr-un Minister al Afacerilor Religioase) toate rețelele de imami și plăsmuind (în teorie) un Islam pacificat, aflat în slujba coeziunii sociale.

Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. În 1979, experimentul teocratic al Ayatolahului Khomeini din Iran reușește. Posibilitatea instaurării legii divine (Sharia) într-un teritoriu dat fascinează tot mai mulți mullahi, dincolo de clasicele diferențe între șiiți și sunniți. Războiul civil din Liban din anii 1980 răstoarnă raportul demografic între creștinii și musulmanii din Beirut. Lumea se schimbă.

Geopolitica planetei se modifică radical după revoluțiile din 1990, când hegemonia Statelor Unite ale Americii e realmente incontestabilă. Prăbușirea URSS instaurează echilibrul monopolar al planetei. Anti-americanismul și anti-occidentalismul devin o ideologie convenabilă pentru recruții efebi din organizațiile teroriste palestiniene, dar și pentru seniorii cercurilor wahabite din Arabia Saudită.

După ani buni de război civil în Algeria, Frontul Salvării Islamiste apare drept alternativă la regimul autoritarist al elitelor extractive seculare, interesate numai de redistribuția uriașelor venituri din petrol către clientela politică. Islamiștii se trezesc scoși în afara legii, deci complexul victimei explodează.

Peisajul dominat de Semilună se modifică printr-o odioasă ironie a modernității. Accesul la informație se democratizează. Pasiunile locale ajung, foarte ușor, cauze universale.

Prin Internet și telefonie mobilă, discursul tribal dintr-o cavernă africană se face auzit în studiourile rapperilor supărați din Marsilia. Frăția musulmană din Egipt entuziasmează, prin intransigență etică și delir eshatologic, nenumărați delicvenți recidiviști din Paris. Banii din Golful Persic încep să curgă pe malurile Senei. Apar și primele semne clare de radicalizare a tinerilor musulmani din Franța. În 25 iulie 1995, laicismul de Stat e sfidat prin teribila explozie a bombelor din stația de metrou (ROR B) St Michel. Opt oameni mor și alți 117 sunt răniți. Islamicii moderații din prima generație de imigranți sunt, așadar, surclasați de vocalizele radicalilor care se răzbună pentru susținerea oferită de guvernul francez Algeriei autoritariste.

Pentru părinții veniți în Occidentul anilor 1960-1970, integrarea era cuvântul de ordine. Pentru copiii crescuți în atmosfera pestriță a societății franceze – adolescenți prost educați și hrăniți cu fantasmele anarhismului revoluționar islamist – religia strămoșilor a căpătat alt rol. Strigătul Allahu akbar a putut ridica fronda la cote paroxistice. Pepiniere de infracționalitate situate la marginea societății ajuns să revendice Islamul drept stindard al identității.

Pentru primele celulele teroriste din Europa ale organizației Al-Quaeda, Islamul nu mai oferă o consolare personală, ci însăși Utopia convertirii lumii întregi la crezul lui Mahomed. Marxiștii continuă să se îmbată cu apă rece. Pentru radicali, dacă într-o societate se întâmplă să fie mai multe culturi sau religii, atunci Islamul (supunere) trebuie să fie la putere. Sub Sharia, cred fundamentaliștii, cei tolerați trebuie să plătească jyzya. Așa cum ne arată toate documentele istorice despre cucerirea arabă a Africii de Nord, pentru mentalitatea de cuceritor islamic nu poate exista pluralism relativist, oricât și-ar dori asta dreptomiștii.

După anul 2000, finanțarea cu petrodolari a comunităților de musulmani europeni radicalizează tinerii șomeri sau lipsiți de calificare profesională. După 11/09/01, Jihad-ul exploatează anti-americanismul răspândit în campusurile universitare, intoxicate acum de retorica purității teologice și-a onoarei de neam. Părinții fiilor revoltați, adică prima generație de musulmani imigranți, sunt acuzați de apostazie. Cei care se raportează exclusivist la revelația lui Allah pentru dobândirea sensului vieții preferă oricând martiriul personal unei conviețuiri pașnice printre vacile sacre ale republicanismului francez. O atmosferă de teamă și consens multicultural i-a făcut pe toți politicienii parizieni să fie îngroziți de eticheta „rasistule!”

La antipozi, noțiuni precum solidaritate sau patriotism au ajuns golite de semnificație pentru milioane de adolescenți furioși ai Franței magrebiene. Fără să-și fi deschis propria afacere, fără să termine școli de înaltă calificare profesională, fără să recunoască-n spațiul public elogiul valorilor artistice, culturale ori spirituale ale Franței catolice, mulți tineri musulmani născuți în perioada 1990-2000 au mușcat mâna care i-a hrănit. Și ce amprentă sângeroasă au lăsat…

Familiarity breeds contempt, zice englezul. De ce ne-am mira, atunci, că protestul față de epicureismul burghez al unei elite pusilanime se convertește-n dispreț anarhist la adresa Statului asistențialist? Cum altfel să explicăm hărțuirea și mitralierea obsesivă a polițiștilor în cazul ultimului atentat de la Paris, înainte și după asasinatele din redacția Charlie Hebdo?

Războiul abia a început. Militantiștii radicali ai mohamedanismului (așadar, apostolii islamo-fascismului) au astăzi, în toată Europa, o agendă clară de uzurpare a hegemoniei Statului liberal.

În Anglia, bunăoară, există deja comunități care se auto-guvernează după Sharia. Perspectivele Scandinaviei sunt la fel de sumbre. Mass-media a relatat deja fapte oribile, perfect condamnabile, care trebuie nu doar să ne indigneze ori să ne sperie. Sunt întâmplări sinistre care pot stârni melancolia în cugetul celor care l-au citit pe Descartes sau Pascal, pe Emmanuel Levinas sau Gabriel Marcel…

Oare n-am îngropat într-un chip ușuratec speranța creștină, pentru a ne trezi cu războiul atomic dintre nihilism și islamism? Oare n-au existat figuri teologice luminoase care, în fața deriziunii și-a blasfemiei, au dat un răspuns literar și existențial cu adevărat nobil? De la Augustin din Hippona și până la Nicolae Steinhardt, de la Clement Alexandrinul și până la Pavel Florensky, creștinismul universal s-a apărat de sarcasm altfel decât prin asasinat fortuit, o captură de ostateci într-un magazin evreiesc sau descărcarea pistolului-mitralieră în țeasta unor ziariști.

Cititorii vor spune că și românii din Franța, Spania, Italia sau Marea Britanie au întâmpinat necazuri și prejudecăți. Că și conaționalii noștri au făcut muncile de jos, fără să se revolte. Ce anume explică recursul la Kalașnikov din partea fraților Kouachi, în dimineața zilei de 7 ianuarie 2015?

Răspunsul meu este simplu: existența unui rezervor infinit de fantasme ideologice (și bani) pentru o minoritate fanatizată. Wahabbiții și salafiștii propun transformarea Coranului într-unMein Kampf de utilitate publică. Islamofascismul nu livrează o metafizică, ci un manual de exterminare a civilizației occidentale.

Încordarea frenetică din mintea adepților se explică prin absența instituțiilor medierii. Între sentimentul ratării sociale (în ochii comunității) și eul frustrat (în fața oglinzii private), omul educat lasă loc pentru explicații multiple, interogații recurente și relansări optimiste. De mici, copiii familiilor de europeni învață că realitatea nu trebuie detonată, ci interpretată.

Dar barbarii n-au urmă de răbdare, nici vorbă de memorie și nici vreo altă cheie (franceză) pentru hermeneutica subtilă a modernității. Absența educației împiedică accesul la orice dedesubt, cauzalitate, plan secund, dialog și nuanțe. Occidentul poate fi amalgamat, așadar, sub titulatura: Marele Satan. Moravurile îndoielnice ale unora justifică pulverizarea tuturor instituțiilor solide ale democrației – comerț, presă, mișcare liberă.

Urletul, strada și lupta de gherilă reclamă o soluție imediată, imperativă și integralistă. În mintea islamofasciștilor, Europa trebuie să devină un Califat, aici și acum. Oricât de stridenți față de majoritatea pașnică a islamicilor continentali, radicalii chiar nu știu de glumă.

Închei c-o simplă remarcă de manual. Roma asediată-n 410 a căzut, cu adevărat, abia în 475. Cine va încetini asediul, astăzi, în a doua decadă a secolului XX?

 

Citeste articolul si AICI

Serviciile secrete suedeze au ajuns la o concluzie uimitoare pe baza informaţiilor primite chiar din interiorul serviciului rusesc de spionaj FSB (fost KGB) Aşa o fi?

Criza europeană a emigranţilor este creată intenţionat, la un moment bine ales, care se va atinge apogeul acum, la venirea iernii, Scopul principal este de a destabiliza sistemului european de coeziune. Adică, este de fapt, un element al unui război neconvenţional, asimetric, la care nu i se poate da un răspuns de acelaşi tip.
Această acţiune este finanţată din bugetul FSB, fiind prevăzută suma de circa 20-25 miliarde euro. Ea se desfăşoară simultan pe patru paliere:
1. Colportarea de zvonuri în zona de extracţie a ”emigranţilor”, prin care populaţia ajunge să creadă că, în Europa, în speţă în Germania şi Marea Britanie (ţările tintă ale celor care se îndreaptă spre Europa), s-au creat instituţii speciale de ajutorare a cetăţenilor din zonele de conflict şi că sunt aşteptaţi acolo, invocându-se motivul că nu ar exista forţa de muncă suficientă.
2. Finanţarea de celule de intervenţie, care creează canalele de deplasare şi finanţare a acţiunii. Ele (“canalele”) au organizat o reţea de intermediari, călăuze, cărăuşi şi şefi de echipă care identifică, conving şi oferă sprijin financiar persoanelor ce reprezintă potenţialii ”clienţi” pentru aceste valuri de invadatori. Aceştia achita un mic avans, diferenţa este acoperită de „binefăcătorii”, care le oferă împrumuturi fără dobânda, rambursarea urmând să se facă după sosirea în ţara ţinta, din fondurile pe care se spune că le-ar primi fiecare emigrant, în Germania şi Marea Britanie, de la statele respective. Să se observe că cele două state sunt cele mai puternice forţe militare din NATO – Europa şi că lovitura este foarte bine ţintită.
3. Crearea de tulburări în ţările ţinta, în două etape:
a) un grup de acţiune umanitar în sprijinul emigranţilor, pentru a facilita atingerea obiectivului de pătrundere, în teritoriul ţinta a maselor de manevră deja îndoctrinate şi care au motivaţia financiară (plătirea datoriei), de a ajunge acolo;
b) grupuri de extremă dreaptă şi de extremă stângă – ce vor veni ulterior, în conflict între ele şi care vor interveni la un anumit semnal, treptat, până la declanşarea unor crize ce trebuie să ducă la revolte masive, cel mai probabil la iarnă (moment în care ruşii vor întrerupe furnizarea de gaze către Germania şi alte ţări), având drept ţintă grupurile de emigranţi, pe de o parte şi stabilitatea guvernamentală pe de altă parte;
c) acest lucru are drept scop principal slăbirea coeziunii europene şi încetarea ajutoarelor pentru ţările din fosta zona de ocupaţie şi influenţă a Rusiei, cu recuperarea pe căi diplomatice şi, separat, prin mijloace specifice serviciilor de spionaj a influenţei în fostul imperiu rusesc.
4. Iniţiative diplomatice de suprafaţă, menite a face din Rusia un pion central în aşa-zisa lupta antiteroristă, cu scopul de a slăbi presiunea pe care Rusia o are la toate nivelele şi de a permite Rusiei să îşi consolideze poziţia în flancul din Orientul Mijlociu, al dispozitivului NATO;
În paralel, se desfăşoară obişnuită intoxicare prin mass-media, e-mail-uri şi campanii de postări pe reţelele de socializare, în paginile diferitelor publicaţii electronice, în presa scrisă (prin ziarişti plătiţi) etc., indicându-se ţinte false, tradiţionale: USA, Israel, evreimea mondială, capitalismul ca sistem, NATO ca entitate militară, colonialismul, ideologia fascistă sau nazistă etc, adică toţi factorii istorici care au fost inamicii Rusiei de-a lungul istoriei.
Cu alte cuvinte, valurile de emigranţi nu sunt decât un” tsunami” uman îndreptat, în mod cinic, împotriva NATO ca inamic creat de ideologia etatistă a lui Putin şi împotriva economiei europene, ca răspuns la sancţiunile economice. Iar SUA şi Israel vor fi folosite ca ţapi ispăşitori, pentru a aduce Rusiei un aparent avantaj strategico-politic.

Analiza de mai sus a fost publicată în documentele diplomatice ale Suediei, în cadrul analizelor lunare de informare. Ele au fost obţinute prin intermediul unor agenţi de analiza din China.

Sursa

Intrăm în razboi?

Poate fi 13 noiembrie un nou 9/11? Va fi război în Europa?

CNN notează, într-o analiză despre situaţia din Siria, că acest conflict militar reprezintă de fapt un „război prin intermediari (proxy-war)” între Rusia şi Statele Unite ale Americii, fiecare dintre cele două puteri alimentând părţile combatante

Bashar al-Assad preşedintele Siriei este fiul lui Hafez al-Assad, cel care a condus Siria timp de treizeci de ani, din 1970 până în 2000. Bashar al-Assad, a preluat conducerea țării de la tatăl său în anul 2000. Siria se confruntă începând din martie 2011, cu revolte reprimate violent de guvernul autoritar de la Damasc şi cu un conflict militar între serviciile de securitate subordonate regimului Bashar al-Assad, forţele opoziţiei siriene (opoziția democrată pro-occidentală) şi grupuri teroriste, inclusiv organizaţia sunnită Statul Islamic. Bilanţul conflictului este, potrivit estimărilor ONU, de aproape 200.000 de morţi.

Una din cele mai temute grupări, parte a opoziției, este frontul Jabhat Al-Nusra (‎The Support Front for the People of Greater Syria), care şi-a construit „faima” prin intermediul unor imagini în care soldaţii lui Bashar al-Assad au parte de cele mai cumplite tratamente, inclusiv acte de canibalism simbolic: într-un clip care circulă și acum pe internet, un luptător Al-Nusra mănâncă inima unui soldat. Scopul grupării îl reprezintă consolidarea unui stat pan-islamic aflat sub incidenţa legii sharia, în interpretarea sa radicală. Pe lângă Al-Nusra, în Siria funcţionează alte grupări – The Islamic State of Iraq and the Levant sau al-Tawhid Brigade – asociate opoziţiei, majoritar sunnite, care luptă împotriva guvernului, sprijinit de brigăzi şiite şi de Hezbollah. Iar mai nou ISIS.

În Siria se antrenează şi o parte din trupele speciale ale Federatiei Ruse, celebrii Spetsnaz. Antrenamentele acestora sunt similare cu cele ale legionarilor francezi sau englezi, iar instructorii, în marea lor majoritate sunt ofiţeri israelieni de origine rusă. Pe la jumătatea lui octombrie, Putin a ordonat „deplasarea” a trei batalioane Spetsnaz în Siria, pentru a ajuta trupele pro Bashar al-Assad. Analiştii militari susţin că Rusia va aduce în Siria pentru eliminarea opoziției militare de orice tip până la 150.000 de soldați care pe lângă misiunile de luptă le vor avea și pe acelea de stabilizare și pacificare.

Pe de altă parte, guvernul american a trimis pe 8 noiembrie, avioane cargo ce au paraşutat 50 de tone de muniţie destinată grupurilor insurgente din nordul Siriei, în cadrul eforturilor de susţinere a opoziţiei siriene. Misiunea a fost efectuată cu avioane de tip C-17, escortate de aeronave de vânătoare. Muniţia – armament uşor şi grenade – a fost lansată în provincia Hasakah, situată în nordul Siriei, fiind destinată grupului insurgent Coaliţia Arabă Siriană. Un oficial american a declarat că forţele insurgente a recuperat întregul armament în condiţii excelente. Este ştiut faptul că autorităţile americane au pus bazele unui program de 500 de milioane de dolari pentru a-i antrena şi echipa militar pe rebelii sirieni, însă programul nu s-a dovedit unul de succes. Pentagonul a anunţat deja „întreruperea temporară” a transferului de luptători candidaţi din Siria în centre de antrenament din Iordania şi Turcia. Aproximativ 150 de luptători ai opoziţiei aflaţi în unităţi de antrenament îşi vor încheia instrucţia, afirmă oficialii americani. „Antrenarea a mii de infanterişti nu a constituit o metodă bună, cred că a devenit destul de evident acest lucru acum”, a precizat un oficial al Administraţiei Obama, citat de The New York Times.

Ceea ce nu precizează oficialul, este că şi instructorii soldaţilor sirieni sunt ofiţeri israelieni, iar în urma unor conflicte între antrenaţi şi antrenori, soldate cu morţi de ambele părţi, s-a luat decizia încetaţii pentru o perioadă a antrenamentelor. Perioadă a durat destul de puţin şi antrenamentele au fost reluate. Administraţia Obama s-a rezumat la trimite „oficial” doar ajutoare în echipament şi armament aşa cum am spus mai sus. Mai mult, în declaraţiile oficiale americanii susţin că “Luna trecută, doar „patru sau cinci” rebeli antrenaţi se aflau pe câmpul de luptă din Siria, în condiţiile în care programul, implementat în decembrie 2014, ar fi trebuit să antreneze 5.400 de luptători anual şi 15.000 în următorii trei ani” (New York Times citat de Mediafax).

Până aici nimic nou, lucruri ştiute sau mai puţin ştiute. America insistă să pună piciorul în Siria, aşa cum a făcut-o în Libia după uciderea lui Gadaffi. E mai greu, pentru ruşii sunt demult acolo şi fac tot ce le stă în putinţă să-l protejeze pe al-Assad şi bogăţiile Siriei. În afară de uriaşele zăcăminte de petrol, multe încă neexploatate, Siria are mine de diamant, exploatate neoficial, cupru, aur şi nichel. Mai mult, principalii parteneri economici, pe lângă Rusia, sunt țările arabe, China, Germania și Italia. Este cunoscut faptul că între Germania şi Rusia relaţiile sunt excelente, iar Italia a fost de când se ştie partenerul principal al Germaniei. Aşa că, americanii cu toate eforturile lor, mai au de aşteptat. Putin se joacă de-a puia-gaia cu Obama şi declară prin gura ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov (citat de AFP) ca Rusia ar susţine cu bucurie retragerea de la putere a preşedintelui Siriei, Bashar Al-Assad, dacă sirienii ar dori acest lucru. „Dacă sirienii vor fi de acord cu acest aspect, nu putem decât să susţinem cu bucurie o astfel de soluţie”, a declarat Lavrov.
Serghei Lavrov a apreciat că planul emisarului internaţional Kofi Annan nu poate fi aplicat, subliniind însă că nu există nici opţiuni alternative. „Observ că planul lui Kofi Annan începe să intre în impas. Nu putem admite acest lucru. Nu există alternativă la acest plan”, a spus Lavrov într-o conferinţă de presă. „Rusia nu va permite Consiliului de Securitate ONU să autorizeze o intervenţie militară străină în Siria”, a reiterat Lavrov, calificând acest scenariu ca fiind „catastrofal”. „Nu vom permite Consiliului de Securitate să recurgă la forţă”, a declarat el. (În Consiliul de Securitate, Rusia are drept de veto).

Să revenim la atentatele de vineri 13 de la Paris. Pe lângă informaţiile pe care le-aţi auzit deja pe canalele de ştiri, apar şi altele, care, la prima vedere nu au nicio legătură cu ce s-a întâmplat la Paris. Să le luăm pe rând. Una dintre ele, apare pe site-ul lovendal.ro şi sună cam aşa: „Boom! Şeful CIA s-a întâlnit cu şeful serviciilor externe franceze şi cu reprezentantul Mossad cu 2 săptămâni înainte de atacurile teroriste de la Paris! Eu zic că e o simplă “coincidenţă”… Continuă apoi: (…) Corespondentul la Casa Albă pentru rețeaua de televiziune franceză Canal +, Laura Haim, a făcut o remarcă interesantă în timpul unei legături directe cu Brian Williams, la televiziunea MSNBC. Haim a declarat că directorul CIA (…), John O. Brennan, s-a întâlnit recent cu omologul său francez, Bernard Bajolet, şeful Direcţiei Generale de Securitate Externă (DGSE). Mai mult, (…) La 29 octombrie are loc o conferinţă internaţională cu numele de “The Shared 21st Century Internaţional Mission” la care participă următorii: directorul CIA, John Brennan, fostul şef al serviciilor externe britanice MI6, John Sawers, şeful Direcţiei Generale de Securitate Externă a Franţei, Bernard Bajolet şi fostul consilier de securitate naţională al Israelului, Yaacov Amidror. Lovendal.ro îşi pune, pe bună dreptate, următoarea întrebare/concluzie: Totuşi, concluzia este următoarea: întâlnirea celor 4 mari ai lumii din serviciile secrete nu mi se pare chiar o coincidenţă, cu 2 săptămâni înainte de atacurile teroriste de la Pariş… Sau poate că e o coincidenţă şi eu iar mă înşel!

Ce n-a aflat Lovendal.ro, este ca la întâlnirea cu uşile închise au mai participat Vladislav Menshchikov, şeful FSB (fostul KGB) şi adjunctul ministrului rus de externe, Grigori Karaşin. Cei doi au fost la Washington în perioada 26-28 octombrie. Spun şi eu la fel ca lovendal, probabil s-au plimbat doar Putin pe la George Washington University au mâncat un hot dog şi au plecat la Moscova… Nu te inseli Lovendal!

Militar Spetsnaz

Poate fi 13 noiembrie un nou 9/11? Va fi război în Europa? Despre asta vă voi vorbi pe larg, într-un articol viitor, cu argumente pro şi contra. Din păcate, mai mult pro…

Unul dintre CRIMINALII de la Paris. Mort

Fara cuvinte…

Vineri 13 noiembrie, ziua în care Parisul începe să moară…

Religia ucide. Nu este pentru prima oară în istoria lumii când se întâmplă asta. Din păcate fanatismul religios şi-a mai spus din nou părerea însângerată. Aseară s-a întâmplat la Paris, mâine se poate întâmpla la Bucureşti, la Cluj sau la Craiova. Religia se răzbună, indiferent de forma pe care o îmbracă. De obicei se îmbracă în negru. Negrul este culoarea morţii, a nefiinţei, a inexistenţei în acest plan.
Dintr-o dată oamenii şi-au adus aminte. Dintr-o dată Make love not war, (faceţi dragoste nu război) sloganul power flower al anilor 60 a redevenit actual. Dintr-o dată, semnul Make love not war s-a suprapus peste Turnul Eiffel. Dintr-o dată, oamenii şi-au adus aminte că dragostea, viaţa este mai importantă ca moartea. Cam târziu, moartea a lovit din nou. Au murit doar o sută cinci zeci de oameni. Pentru unii e o statistică, pentru alţii un pretext de a ataca, pentru cei ce şi-au pierdut fiii, mamele, fraţii este o tragedie. Doar pentru cei ce se uita la televizor, breaking news…

Media urlă, politicienii îşi fac celule de criză şi dau declaraţii diplomatice, să nu cumva să supere islamul. Doar noi, noi cei mulţi şi neputincioşi îi putem băga în mă-sa cu religia lor sângeroasă cu tot, pentru că altceva nu putem face. Deocamdată. Putem, nu trebuie să punem flori în ţeava puştii, putem să le băgăm puşca pe gât, putem să convingem politicienii să lase dracului diplomaţia de faţadă să ia o decizie radicală, ca să nu mai existe moarte aiurea. Ei pot, i-am ales pentru asta, dar îi doare în cur. Îi interesează doar profitul, dar nu cel la nivel de ţară. Ţara este doar o noţiune abstractă care le aduce bănuţul direct în buzunare şi atât. Credeţi că politicienii de aiurea sunt altfel? Niciodată! Nu există în lume politicieni care să nu facă bani din politică, bani de cele mai multe ori stropiţi cu sânge, sângele nostru, al prostimii care se uită la breaking news şi înjura. Înjură degeaba, ei tot ce ştiu aia fac.

Islamiştii indiferent de gaşca din care fac parte, au uitat politica paşnică şi-şi fac politică lor. Din ce în ce mai mulţi tineri, pe faţă sau pe ascuns îmbrăţişează apucăturile islamiste şi vor să-şi facă dreptate cu mâna lor. Dreptate cu sânge, pentru că mai mult nu-i duce capul. Şcoala, biserica, statul nu fac nimic. De ce ar face-o, doar câştigă din asta. E prea aproape istoria şi totodată prea departe. Comuniştii au vărsat mai mult sânge ca islamiştii, creştinii au vărsat prea mult sânge „păgân”, aduceţi-vă aminte de cruciade şi în general politicienii din orice perioadă au decis: UCIDE! Iar cele mai multe crime le-a făcut biserica, a ucis în numele credinţei, nu există război în lumea asta care să nu aibă un substrat religios. Gândiţi-vă, istoria se repetă…

În timp ce la Paris nişte sceleraţi omoară oameni nevinovaţi, undeva departe, în Nigeria alţi sceleraţi, gruparea teroristă Boko Haram a ucis peste 2000 de oameni, vinovaţi doar pentru că se închină Bibliei şi nu Coranului. Dar ăia sunt departe, în vestul Africii, prea departe să atragă atenţia lumii civilizate…

Problema este, noi ce facem? Când ungurii au închis graniţele, îi luam la mişto, ce bă, vă e frică? Acum că francezii au făcut asta, nu scoatem un cuvânt. Ce facem? Aşteptăm? Aşteptam să ne ia ăştia gâtul? Aşteptăm ca Ciolos să-şi bage guvernul în priză ca să ia o decizie? Aşteptăm ca Înalt Prea Investitorul Daniel să ne mai bage pe gât nişte calendare sfinţite? Aşteptăm? Sau, cu sau fără voia lor, punem mâna pe arme? Şi vom ajunge la fel ca iubitorii Coranului… Ce facem? Facem dragoste sau îi belim?

Paris, vineri 13 noiembrie

Make love not war

Paris, vineri 13 noiembrie

Paris, vineri 13 noiembrie

Paris, vineri 13 noiembrie

Paris, vineri 13 noiembrie

Paris, vineri 13 noiembrie

Paris, vineri 13 noiembrie

Nigeria – gruparea teroristă Boko Haram a ucis peste 2000 de oameni