Klaus Iohannis – un proiect al BND – serviciul secret extern al Germaniei?

Reprezentativ

 

iohannisAlegerea lui Iohannis ca președinte al României în 2014 a fost o mare surpriză, cel puțin pentru unii. În campania electorală s-a vorbit despre sprijinul extraordinar pe care l-ar avea România pe plan internațional dacă ar alege un ”neamț” la Cotroceni,   s-a speculat chiar o vizită a lui Merkel la Sibiu, în virtutea bunelor relații cu Iohannis.

Bineînțeles că această vizită nu a avut loc niciodată, iar relațiile cu Germania se văd: cote impuse pentru imigranți și interdicție de a intra în Schengen. Și totuși, Iohannis a avut sprijin din partea unui cetățean german, în persoana lui Michael Horst Schmidt, care chiar dacă nu reprezintă Germania, își reprezintă propriile interese.

În anumite cercuri se speculează că acest Schmidt este arhitectul proiectului Iohannis, care din primar al Sibiului a ajuns președintele României, peste noapte. În acest proiect avem două anomalii sociologice, prima se referă la notorietatea lui Iohannis care în 2012 era sub 30% la nivel național, iar cea de-a doua la turul doi al alegerilor prezidențiale unde ”neamțul nostru” și-a dublat numărul de voturi din primul tur. Asta ne arată că domul Schimdt a fost foarte ocupat în ultimii trei ani.

Iohannis – un proiect al BND (Serviciul secret extern al Germaniei)

Povestea lui Klaus Iohannis prinde contur la începutul anilor 90, atunci când Michael Horst Schmidt ajunge în România cu o misiune din partea statului german, a se citi BND. Sarcina lui Schmidt era să împiedice migrația sașilor români spre Germania. Practic, instituțiile de forță de la Berlin au înțeles puterea geopolitică pe care o pot propaga în Europa de Est și mai ales în România prin comunitatea germană/sașă din Ardeal. Plecările sașilor către Germania și Austria după 1990, cumulate cu acțiunile Securității prin care vindeau sași statului german în perioada comunistă, au diminuat cu mult comunitatea de etnici germani din Ardeal.

Odată cu venirea lui Michael Horst Schmidt în România apare organizația Forumul Democrat al Germanilor din România, iar Klaus Iohannis devine membru în 1990 și horărăște să rămână în România, deși părinții săi emigrează în Germania în 1992.

În anul 2000 este propus de FDGR la primăria Sibiului, pe care o câștigă, iar în 2002 devine președinte al FDGR tot cu ajutorul lui Schmidt. Asistăm astfel la propulsarea lui Iohannis în politica regională, deoarece prin conexiunile FDGR, acesta reușește să fie foarte vizibil în comunitatea germană din România. Pe lângă Michael Horst Schmidt, un alt personaj cu puternice legături cu BND care îl susține pe Iohannis este Emil Hurezeanu, care în 2014 este propus de fostul primar al Sibiului ca ambasador al României la Berlin.

Începând cu 2014, România este, probabil, singurul stat european cu ambasador fără cetățenie română și cu un președinte despre care nu se știe exact dacă are dublă cetățenie, română și germană.

Michael Horst Schmidt nu a ajuns oricum în România, chiar la Sibiu, în martie 1990, ci, potrivit propriilor afirmaţii, el se afla într-o misiune a statului german.

Schmidt şi-a luat liber pentru un an de la compania Siemens, unde lucra, încercând să împiedice continuarea emigrării saşilor în Germania: “Conjunctura a fost în aşa fel încât eram într-o organizaţie a saşilor din Germania care aveau şi o influenţă politică, şi se punea problema că nu mai era presiune de emigrare a etnicilor germani în Germania, să se facă nişte acţiuni să rămână în România, să nu mai emigreze.[1]” , conform unui interviu publicat online de Wall Street pe 29 septembrie 2014.

Michael Horst Schmidt ajunge deci, “întâmplător”, după cum afirmă reprezentantul BMW pe România și își continuă proiectul. [2]. Îl sprijină pe Iohannis în comunitatea germană din România și face și lobby pentru ca Sibiul să fie capitală culturală europeană.

Relația celor doi a înaintat în timpul proiectului ”Sibiu – capitală culturală europeană”, atunci când primăria condusă Klaus Iohannis a semnat un parteneriat cu reprezentantul Automobile Bavaria, SC Contempo SRL, prin care 15 autoturisme BMW au fost puse la dispoziția autorităților din Sibiu pentru oaspeți, iar una din mașini a fost dată în folosință primarului.

Pentru a se revanșa, la finalul anului 2007, Consiliul Local al Municipiului Sibiu a adoptat, în unanimitate, „proiectul de hotărâre privind aprobarea documentației de urbanism PUD pentru construcția unei reprezentanțe BMW în Sibiu, zona industrială Vest. Inițiatorul proiectului a fost primarul de atunci al Sibiului, Klaus Werner Iohannis.
Relația dintre cei doi a continuat, Michael Schmidt fiind unul dintre principalii sponsori ai campaniei electorale din 2014. El i-a pus la dispoziție candidatului la președinție un apartament de nabab pe bulevardul Primăverii, cu numai 500 de euro/lună, preț demn de cartiere „mărginașe” precum Titan sau Drumul Taberei.

Potrivit specialiștilor imobiliari, chiria pentru un apartament de 240 de metri pătrați în Primăverii nu ar trebui să coboare sub 2.500 de euro/lună, de cinci ori mai mult decât „taxează” șeful Auto Bavaria, se arată într-un material  publicat de Stiri pe surse.

De-a lungul anilor firmele lui Schmidt i-au făcut numeroase favoruri lui Klaus Iohannis, pe care acesta, până la urmă le-a acceptat, periculos de aproape de limitele legii.

Însuși Klaus Iohannis avea să recunoască: “Da, am o relaţie apropiată cu domnul Schmidt şi sunt bucuros de acest lucru. Am puţini prieteni şi sunt oameni de bună calitate”, a spus Klaus Iohannis, la B1 TV, în timpul campaniei electorale, cu referire la apartamentul din Primăverii, cu vedere la vilele lui Băsescu, Iliescu şi Ceauşescu.

Printre altele, i-a schimbat pe bandă limuzinele edilului Sibiului, actualul preşedinte ales al României, în regim de comodat. Adică gratis.

E drept, tot gratis, Schmidt a beneficiat de sprijinul primarului Klaus Werner Iohannis. În 2007, potrivit unei

investigaţii realizate de jurnalistul Cătălin Antohe, Iohannis a supus şi aprobat un PUD (plan de urbanism de detaliu), votat în unanimitate, pentru construirea unei reprezentanţe BMW în Sibiu, pe o suprafaţă de 6.128 de metri pătraţi. Actul a fost, însă, şi imoral, şi ilegal, pentru că autorizaţia s-a dat pe o firmă dizolvată şi radiată, după cum demonstrează acelaşi jurnalist în EvZ.

AXA Chișinău – Sibiu – București via Germania

Un element foarte important din biografia lui Schmidt este legat de soția sa, Veronica. Aceasta este sora lui Renato Usatii, președintele formațiunii ”Partidul Nostru” din Republica Moldova, cunoscut ca un apropiat al FSB și pro-rus convins.

Analizând aceste evidențe, este ușor de înțeles de ce Klaus Iohannis este reticent atunci când vine vorba de Republica Moldova, de ce actualul președinte nu continuă politica lui Băsescu și Ponta de apropiere de Chișinău și mai ales, de ce evenimentele din Moldova nu sunt foarte dezbătute de presa românească.

Dacă arestarea lui Filat a fost pe larg prezentată de media românești, două aspecte foarte importante au fost trecute cu vederea:

– Arestarea lui Renato Usatii
– Delegarea Marianei Alexandru de către Uniunea Europeană pentru a acorda asistență nou formatei direcții anti corupție moldovenești – CNA.

Renato Usatii a fost arestat preventiv, acum eliberat, pentru interceptarea ilegală a lui Vlad Filat. În ceea ce privește CNA, asistența acordată de Uniunea Europeană prin Mariana Alexandru, fost procuror DNA care a instrumentat dosarele lui Năstare, Ridzi și ”Gala Bute”, îi asigură statului român și deci și președintelui Iohannis influență în CNA.

În aceste condiții, sunt mai multe întrebări la care președintele Klaus Iohannis trebuie să răspundă:

– Care este relația actuală dintre Klaus Iohannis și Michael Horst Schmidt?
– Are Iohannis dublă cetățenie, română și germană?
– După câștigarea alegerilor prezidențiale de către Klaus Iohannis, Renato Usatii a scris pe blog: “Scopurile şi posibilităţile noului şef al statului român coincid cu ale noastre, în vederea unei eventuale colaborări”. Care este relația dintre Președintele României și Renato Usatii?
– Deși, în ultimii 5 ani, Republica Moldova a fost un subiect important pe agenda internațională a României, actualul președinte evită subiectul. De ce Klaus Iohannis nu vorbește despre Republica Moldova?

NOTE:

[1] Bursa.ro amintește într-un material publicat online faptul că problema se transformase într-o prioritate geopolitică a Germaniei, care, după ce a iniţiat, pe fond politic, cumpărarea saşilor de la regimul comunist, prin intermediul Securităţii, şi-a dat seamă că este o acţiune greşită, care depopulează zone extinse, colonizate de-a lungul anilor, pierzându-se astfel influenţa germană în plan regional.
[2] Acţiunea “Recuperarea”, susține același ziar online Bursa.ro, constituie şi în prezent o problemă pentru statul german care, spre deosebire de statul român, a interzis desecretizarea documentelor operaţiunii. Partea germană a preferat menţinerea la secret a numelor intermediarilor afacerii, pentru a nu le deconspira actualele poziţii în societăţile germană şi românească.

Referințe:

1: http://www.wall-street.ro/articol/Auto/173004/schmidt-automobile-bavaria-in-urma-cu-20-de-ani-era-mult-mai-profitabil-un-business-in-romania-decat-in-germania.html

2: http://www.evz.ro/evz-a-investigat-culisele-unei-dezvaluiri-controversate-schmidt-sponsorul-din-umbra-lui-klaus-iohannis.html

3: http://www.ziuanews.ro/politica/klaus-iohannis-despre-casa-din-primaverii-are-60-mp-nu-240-nu-am-de-gand-sa-va-spun-pre-ul-133778

4: http://www.bursa.ro/un-asasin-in-lege-in-coasta-lui-iohannis-pe-axa-moscova-chisinau-bucuresti-255545&s=print&sr=articol&id_articol=255545.html

 

 

SURSA 

 

 

Reclame

Parisul terorii: alienare multiculturală, eșec republican sau jihad islamo-fascist?

Reprezentativ

ParisCe s-a întâmplat la Paris, Occidentul a mai avut ocazia să vadă, să trăiasă, să judece și să analizeze.

Unde s-au petrecut atrocități similare? N-ar strica, poate, un scurt memento pentru mai tinerele generații. La New York unde, în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, peste trei mii de cetățeni americani au murit. La Madrid, în 2004, când sute de vieți au fost sacrificate. În centrul Londrei, 7 iulie 2005, unde zeci de oameni s-au întâlnit cu moartea violentă într-un tunel de metrou. Atacuri concertate, așadar, asupra libertății comerciale. Raiduri țintite asupra libertății de mișcare.

Asalturi armate asupra libertății de expresie. Pilonii civilizației occidentale se află sub atacul unei ideologii: islamo-fascismul.

Cum s-a ajuns aici?

Nu sunt printre adepții explicațiilor simpliste. Fiodor Mihailovici Dostoievski a dedicat sute de pagini introspective pentru a depista complexitatea stărilor sufletești care conduc la crimă. Și apoi la pedeapsă. Tratatele de psihiatrie s-au redeschis în aceste zile. Poate și cărțile sfinte. Toți oamenii cu mintea la cap vor să priceapă nu doar efectele, ci prima cauză a acestui fenomen teologico-politic extrem. Contextualizarea nu înseamnă, totuși, relativism. Să privim, deci, spre datele problemei.

În Franța republicană trăiesc astăzi 6-7 milioane de mohamedani. 

Cei mai mulți dintre aceștia au origine etnică algeriană, restul fiind marocani, tunisieni sau africani din fostele țări coloniale. Ei au ajuns în Franța așa cum au apărut și primele comunități de turci din Germania: din rațiuni economice.

După război, Statul francez și întreprinderile private au căutat mână de lucru ieftină. Ceea ce i-a adus pe bulgari, polonezi sau români în Occident, s-a petrecut în anii 1960-1970 cu primele valuri de magrebieni ajunși pe litoralul Mediteranei sau la Paris în căutarea unor slujbe mai bine plătite.

În prima fază, imigranții au fost de sex masculin și-au adoptat o politică eminamente integraționistă. N-au sfidat autoritățile, nu și-au practicat credința în public și n-au provocat acte de violență. Pentru toți islamicii veniți în primul val, docilitatea și moderația erau atitudini normative.

La 29 aprilie 1976 se produce un seism demografic, ale cărui consecințe politice s-au simțit mult mai târziu. Președintele Franței, Valéry Giscard d’Estaing, a aprobat Legea Regrupării Familiale. În esență, aceasta permitea muncitori necalificați din statele-eșuate ale Lumii a Treia să-și aducă familiile în Franța, de la soții la copiii minori.

Repatrierea extinsă a facilitat, pe alocuri, aducerea mai multor neveste. Bărbați căsătoriți inițial în Mauritania și Mali (acolo unde poligamia era încărecunoscută juridic) au putut oferi un pașaport francez tinerelor consoarte, dintre care nu puține însărcinate sau mame, deja, a trei-patru copii. Naturalizarea miilor de familii alogene s-a dorit o măsură compensatorie după istoria colonială a secolului XIX și după războiul algerian, inițiat inutil și pierdut lamentabil de către Charles de Gaulle.

Cum arăta Franța atunci? Ca după o revoluție marxistă, bine executată de jurnaliști, politicieni și studențime în faimosul Mai 1968. Sistemul educațional făcea obligatoriu discursul de auto-învinovățire al omului alb, creștin și imperialist. Treptat, dispăreau din manualele de istorie toate referințele la gloria Franței dinainte și după 1789. Cruciadele, spune Jean Sévilla, au ajuns să fie prezentate drept „o agresiune săvârșită de occidentali violenți și lacomi împotriva unui islam tolerant și rafinat” (Corectitudinea istorică, Ed. Humanitas, București, 2005).

Pe lângă relativismul epistemologic a apărut și relativismul moral. Revoluția sexuală dizolva orice inhibiție. Pentru berberii Africii de Nord, spațiul public și televizoarele occidentalilor semănau, tot mai mult, cu o asurzitoare cacofonie. Copiii imigranților s-au trezit parașutați în lumea omului recent, fără rădăcini și fără transcendență, sensibil doar la răsfățul culinar și la plăcerile epidermei.

Într-o societate lipsită de valori fixe, relativismul ideologic poate acutiza incertitudinile psihologice ale noilor veniți. Cine sunt eu? În ce cred, cu adevărat? Iată interogații specifice nu doar cetățeanului post-modern al Republicii franceze, ci și minoritarului african găzduit, peste noapte, în Cornul Abundenței hexagonale.

După Legea Regrupării Familiale, partidele și-au fixat drept țintă noul electorat de culoare, avansând tot mai multe propuneri asistențialiste. Așa au apărut primele locuințe sociale din suburbiile Franței (HLM), în care primele expresii ale identității religioase încep să apară. N-avem încă niște ghetto-uri, căci blocurile oferite familiilor de musulmani sunt ultra-moderne, bine finisate și chiar invidiate de conaționali. Mulți au sperat ca reușita materialismului să poată îngropa anxietățile religioase de orice fel. Însă, vorba lui Eric Voegelin, sacrul se răzbună.

Finanțând cu bani publici construcția de moschei și lăcașuri de rugăciune în fabrici, George Pompidou a încurajat, practic, reislamizarea populației într-o manieră tradițională (nu încă radicală).

La întrebarea Cine sunt eu?, tinerii au început să răspundă nu doar: Cetățean francez, ci și Credincios musulman. Religia a ajuns să furnizeze o nouă matrice identitară pentru cei alienați, insuficient valorizați sau chiar refuzați de-o societate elitistă, nelipsită de accente xenofobe. (O știm din faimoasa parodie TV a lui Jonathan Lambert privind „Le salut roumain…”)

În anii 1980, Franța a promovat, de fapt, politica adoptată și de Statele autoritariste nord-africane. Partout, religia musulmană a reapărut în spațiul public ca suport axiologic și factor consolator. Algeria autoritaristă, Siria sau Egiptul au procedat întocmai, subordonînd (printr-un Minister al Afacerilor Religioase) toate rețelele de imami și plăsmuind (în teorie) un Islam pacificat, aflat în slujba coeziunii sociale.

Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. În 1979, experimentul teocratic al Ayatolahului Khomeini din Iran reușește. Posibilitatea instaurării legii divine (Sharia) într-un teritoriu dat fascinează tot mai mulți mullahi, dincolo de clasicele diferențe între șiiți și sunniți. Războiul civil din Liban din anii 1980 răstoarnă raportul demografic între creștinii și musulmanii din Beirut. Lumea se schimbă.

Geopolitica planetei se modifică radical după revoluțiile din 1990, când hegemonia Statelor Unite ale Americii e realmente incontestabilă. Prăbușirea URSS instaurează echilibrul monopolar al planetei. Anti-americanismul și anti-occidentalismul devin o ideologie convenabilă pentru recruții efebi din organizațiile teroriste palestiniene, dar și pentru seniorii cercurilor wahabite din Arabia Saudită.

După ani buni de război civil în Algeria, Frontul Salvării Islamiste apare drept alternativă la regimul autoritarist al elitelor extractive seculare, interesate numai de redistribuția uriașelor venituri din petrol către clientela politică. Islamiștii se trezesc scoși în afara legii, deci complexul victimei explodează.

Peisajul dominat de Semilună se modifică printr-o odioasă ironie a modernității. Accesul la informație se democratizează. Pasiunile locale ajung, foarte ușor, cauze universale.

Prin Internet și telefonie mobilă, discursul tribal dintr-o cavernă africană se face auzit în studiourile rapperilor supărați din Marsilia. Frăția musulmană din Egipt entuziasmează, prin intransigență etică și delir eshatologic, nenumărați delicvenți recidiviști din Paris. Banii din Golful Persic încep să curgă pe malurile Senei. Apar și primele semne clare de radicalizare a tinerilor musulmani din Franța. În 25 iulie 1995, laicismul de Stat e sfidat prin teribila explozie a bombelor din stația de metrou (ROR B) St Michel. Opt oameni mor și alți 117 sunt răniți. Islamicii moderații din prima generație de imigranți sunt, așadar, surclasați de vocalizele radicalilor care se răzbună pentru susținerea oferită de guvernul francez Algeriei autoritariste.

Pentru părinții veniți în Occidentul anilor 1960-1970, integrarea era cuvântul de ordine. Pentru copiii crescuți în atmosfera pestriță a societății franceze – adolescenți prost educați și hrăniți cu fantasmele anarhismului revoluționar islamist – religia strămoșilor a căpătat alt rol. Strigătul Allahu akbar a putut ridica fronda la cote paroxistice. Pepiniere de infracționalitate situate la marginea societății ajuns să revendice Islamul drept stindard al identității.

Pentru primele celulele teroriste din Europa ale organizației Al-Quaeda, Islamul nu mai oferă o consolare personală, ci însăși Utopia convertirii lumii întregi la crezul lui Mahomed. Marxiștii continuă să se îmbată cu apă rece. Pentru radicali, dacă într-o societate se întâmplă să fie mai multe culturi sau religii, atunci Islamul (supunere) trebuie să fie la putere. Sub Sharia, cred fundamentaliștii, cei tolerați trebuie să plătească jyzya. Așa cum ne arată toate documentele istorice despre cucerirea arabă a Africii de Nord, pentru mentalitatea de cuceritor islamic nu poate exista pluralism relativist, oricât și-ar dori asta dreptomiștii.

După anul 2000, finanțarea cu petrodolari a comunităților de musulmani europeni radicalizează tinerii șomeri sau lipsiți de calificare profesională. După 11/09/01, Jihad-ul exploatează anti-americanismul răspândit în campusurile universitare, intoxicate acum de retorica purității teologice și-a onoarei de neam. Părinții fiilor revoltați, adică prima generație de musulmani imigranți, sunt acuzați de apostazie. Cei care se raportează exclusivist la revelația lui Allah pentru dobândirea sensului vieții preferă oricând martiriul personal unei conviețuiri pașnice printre vacile sacre ale republicanismului francez. O atmosferă de teamă și consens multicultural i-a făcut pe toți politicienii parizieni să fie îngroziți de eticheta „rasistule!”

La antipozi, noțiuni precum solidaritate sau patriotism au ajuns golite de semnificație pentru milioane de adolescenți furioși ai Franței magrebiene. Fără să-și fi deschis propria afacere, fără să termine școli de înaltă calificare profesională, fără să recunoască-n spațiul public elogiul valorilor artistice, culturale ori spirituale ale Franței catolice, mulți tineri musulmani născuți în perioada 1990-2000 au mușcat mâna care i-a hrănit. Și ce amprentă sângeroasă au lăsat…

Familiarity breeds contempt, zice englezul. De ce ne-am mira, atunci, că protestul față de epicureismul burghez al unei elite pusilanime se convertește-n dispreț anarhist la adresa Statului asistențialist? Cum altfel să explicăm hărțuirea și mitralierea obsesivă a polițiștilor în cazul ultimului atentat de la Paris, înainte și după asasinatele din redacția Charlie Hebdo?

Războiul abia a început. Militantiștii radicali ai mohamedanismului (așadar, apostolii islamo-fascismului) au astăzi, în toată Europa, o agendă clară de uzurpare a hegemoniei Statului liberal.

În Anglia, bunăoară, există deja comunități care se auto-guvernează după Sharia. Perspectivele Scandinaviei sunt la fel de sumbre. Mass-media a relatat deja fapte oribile, perfect condamnabile, care trebuie nu doar să ne indigneze ori să ne sperie. Sunt întâmplări sinistre care pot stârni melancolia în cugetul celor care l-au citit pe Descartes sau Pascal, pe Emmanuel Levinas sau Gabriel Marcel…

Oare n-am îngropat într-un chip ușuratec speranța creștină, pentru a ne trezi cu războiul atomic dintre nihilism și islamism? Oare n-au existat figuri teologice luminoase care, în fața deriziunii și-a blasfemiei, au dat un răspuns literar și existențial cu adevărat nobil? De la Augustin din Hippona și până la Nicolae Steinhardt, de la Clement Alexandrinul și până la Pavel Florensky, creștinismul universal s-a apărat de sarcasm altfel decât prin asasinat fortuit, o captură de ostateci într-un magazin evreiesc sau descărcarea pistolului-mitralieră în țeasta unor ziariști.

Cititorii vor spune că și românii din Franța, Spania, Italia sau Marea Britanie au întâmpinat necazuri și prejudecăți. Că și conaționalii noștri au făcut muncile de jos, fără să se revolte. Ce anume explică recursul la Kalașnikov din partea fraților Kouachi, în dimineața zilei de 7 ianuarie 2015?

Răspunsul meu este simplu: existența unui rezervor infinit de fantasme ideologice (și bani) pentru o minoritate fanatizată. Wahabbiții și salafiștii propun transformarea Coranului într-unMein Kampf de utilitate publică. Islamofascismul nu livrează o metafizică, ci un manual de exterminare a civilizației occidentale.

Încordarea frenetică din mintea adepților se explică prin absența instituțiilor medierii. Între sentimentul ratării sociale (în ochii comunității) și eul frustrat (în fața oglinzii private), omul educat lasă loc pentru explicații multiple, interogații recurente și relansări optimiste. De mici, copiii familiilor de europeni învață că realitatea nu trebuie detonată, ci interpretată.

Dar barbarii n-au urmă de răbdare, nici vorbă de memorie și nici vreo altă cheie (franceză) pentru hermeneutica subtilă a modernității. Absența educației împiedică accesul la orice dedesubt, cauzalitate, plan secund, dialog și nuanțe. Occidentul poate fi amalgamat, așadar, sub titulatura: Marele Satan. Moravurile îndoielnice ale unora justifică pulverizarea tuturor instituțiilor solide ale democrației – comerț, presă, mișcare liberă.

Urletul, strada și lupta de gherilă reclamă o soluție imediată, imperativă și integralistă. În mintea islamofasciștilor, Europa trebuie să devină un Califat, aici și acum. Oricât de stridenți față de majoritatea pașnică a islamicilor continentali, radicalii chiar nu știu de glumă.

Închei c-o simplă remarcă de manual. Roma asediată-n 410 a căzut, cu adevărat, abia în 475. Cine va încetini asediul, astăzi, în a doua decadă a secolului XX?

 

Citeste articolul si AICI

Serviciile secrete suedeze au ajuns la o concluzie uimitoare pe baza informaţiilor primite chiar din interiorul serviciului rusesc de spionaj FSB (fost KGB) Aşa o fi?

Reprezentativ

rusia copyCriza europeană a emigranţilor este creată intenţionat, la un moment bine ales, care se va atinge apogeul acum, la venirea iernii, Scopul principal este de a destabiliza sistemului european de coeziune. Adică, este de fapt, un element al unui război neconvenţional, asimetric, la care nu i se poate da un răspuns de acelaşi tip.
Această acţiune este finanţată din bugetul FSB, fiind prevăzută suma de circa 20-25 miliarde euro. Ea se desfăşoară simultan pe patru paliere:
1. Colportarea de zvonuri în zona de extracţie a ”emigranţilor”, prin care populaţia ajunge să creadă că, în Europa, în speţă în Germania şi Marea Britanie (ţările tintă ale celor care se îndreaptă spre Europa), s-au creat instituţii speciale de ajutorare a cetăţenilor din zonele de conflict şi că sunt aşteptaţi acolo, invocându-se motivul că nu ar exista forţa de muncă suficientă.
2. Finanţarea de celule de intervenţie, care creează canalele de deplasare şi finanţare a acţiunii. Ele (“canalele”) au organizat o reţea de intermediari, călăuze, cărăuşi şi şefi de echipă care identifică, conving şi oferă sprijin financiar persoanelor ce reprezintă potenţialii ”clienţi” pentru aceste valuri de invadatori. Aceştia achita un mic avans, diferenţa este acoperită de „binefăcătorii”, care le oferă împrumuturi fără dobânda, rambursarea urmând să se facă după sosirea în ţara ţinta, din fondurile pe care se spune că le-ar primi fiecare emigrant, în Germania şi Marea Britanie, de la statele respective. Să se observe că cele două state sunt cele mai puternice forţe militare din NATO – Europa şi că lovitura este foarte bine ţintită.
3. Crearea de tulburări în ţările ţinta, în două etape:
a) un grup de acţiune umanitar în sprijinul emigranţilor, pentru a facilita atingerea obiectivului de pătrundere, în teritoriul ţinta a maselor de manevră deja îndoctrinate şi care au motivaţia financiară (plătirea datoriei), de a ajunge acolo;
b) grupuri de extremă dreaptă şi de extremă stângă – ce vor veni ulterior, în conflict între ele şi care vor interveni la un anumit semnal, treptat, până la declanşarea unor crize ce trebuie să ducă la revolte masive, cel mai probabil la iarnă (moment în care ruşii vor întrerupe furnizarea de gaze către Germania şi alte ţări), având drept ţintă grupurile de emigranţi, pe de o parte şi stabilitatea guvernamentală pe de altă parte;
c) acest lucru are drept scop principal slăbirea coeziunii europene şi încetarea ajutoarelor pentru ţările din fosta zona de ocupaţie şi influenţă a Rusiei, cu recuperarea pe căi diplomatice şi, separat, prin mijloace specifice serviciilor de spionaj a influenţei în fostul imperiu rusesc.
4. Iniţiative diplomatice de suprafaţă, menite a face din Rusia un pion central în aşa-zisa lupta antiteroristă, cu scopul de a slăbi presiunea pe care Rusia o are la toate nivelele şi de a permite Rusiei să îşi consolideze poziţia în flancul din Orientul Mijlociu, al dispozitivului NATO;
În paralel, se desfăşoară obişnuită intoxicare prin mass-media, e-mail-uri şi campanii de postări pe reţelele de socializare, în paginile diferitelor publicaţii electronice, în presa scrisă (prin ziarişti plătiţi) etc., indicându-se ţinte false, tradiţionale: USA, Israel, evreimea mondială, capitalismul ca sistem, NATO ca entitate militară, colonialismul, ideologia fascistă sau nazistă etc, adică toţi factorii istorici care au fost inamicii Rusiei de-a lungul istoriei.
Cu alte cuvinte, valurile de emigranţi nu sunt decât un” tsunami” uman îndreptat, în mod cinic, împotriva NATO ca inamic creat de ideologia etatistă a lui Putin şi împotriva economiei europene, ca răspuns la sancţiunile economice. Iar SUA şi Israel vor fi folosite ca ţapi ispăşitori, pentru a aduce Rusiei un aparent avantaj strategico-politic.

Analiza de mai sus a fost publicată în documentele diplomatice ale Suediei, în cadrul analizelor lunare de informare. Ele au fost obţinute prin intermediul unor agenţi de analiza din China.

Sursa