N-aş fi scris asta, dacă nu eram martorul unei nenorociri. Dacă nu asistam neputincios la plânsul unei mame şi la strigătul mut al unui tată. Niciodată durerile lumii nu se compară cu durerea ta, niciodată suferinţa universului nu te afectează aşa de mult ca suferinţa propriului tău copil.
Am auzit şi trăit destule. Am văzut ignoranta sub toate formele ei, dar niciodată nu mi-am imaginat că ignoranţa oficializată duce atât de des la nenorociri. Am văzut medici care au salvat copii din ghearele morţii, dar am văzut şi medici care în inconştienţa lor au lăsat copiii să moară. Oamenii se duc la medic să-i vindece, dar şi doctorul e om, are zile bune şi zile rele, l-a ignorat nevasta sau i s-a pişat câinele în pantofii cei albi. Aşa că, vine la serviciu cu bagajul de insatisfacţii de acasă, bagaj ce se repercutează direct asupra pacientului, care vine la doctor ca la Mântuitor. Vorbim deseori despre părinţi inconştienţi care, în ignoranţa lor îşi lasă copiii de izbelişte, doar pentru faptul că aşa au fost ei crescuţi, cu cheia de gât, cu o bucată de pâine cu “ceva” în ghiozdan şi iată că au ajuns “oameni”, oameni care la rândul lor au copii, ce vor creşte exact în acelaşi fel, părinţii fiind un exemplu inconştient sau subconştient, demn de urmat. Voi vorbi astăzi despre copiii surzi, care se nasc aşa, sau, din cauza unor medici plictisiţi şi sătui de sistemul medical românesc, nenorocesc generaţii de oameni. Cum? Simplu. La naştere copilului i se fac nişte teste şi i se dă o notă, un calificativ, numit APGAR, calificativ ce i se dă copilului după primele minute de la naştere. Ţipă, strănuta, respiră singur, nu e roşu ca racu’, e de bine, îi pune dom’ doctor nouă sau zece şi cu asta basta. Părinţii sunt mulţumiţi, doctorul primeşte şpaga de rigoare şi… de aici încep belelele. Odată ajunşi acasă, părinţii îşi îngrijesc copii, plâng – le dau de mâncare, plâng – îi schimbă, plâng – îi iau în braţe şi viaţa îşi începe cursul normal şi chinuit. Ce nu fac medicii, din lipsă de timp sau din ignoranţă, nu fac TOATE testările copiilor nou născuţi. Statisticile spun că aproape 5 copii dintr-o mie se nasc cu deficienţe de auz, nu neapărat surzi complet, dar din diverse motive, cu un prag auditiv extrem de scăzut. Nimeni, dar absolut nimeni nu-şi testează copilul să vadă dacă acesta aude bine până în momentul în care, ajuns la o vârstă, copilul se va deosebi de ceilalţi, se va închide în el, se va izola, va avea rezultate slabe la şcoală şi multe altele. Atunci părinţii vor da fuga la doctor, vor începe analize, testări, presupuneri, tratamente costisitoare. Un implant cohlear costă în România peste 30.000 euro pentru o singură ureche, iar suma asta nu e la îndemâna oricui, mai ales că, de obicei, cei loviţi de nenorocire fac parte din familii modeste, pentru care mia de euro este un vis îndepărtat… Aşa şi? Vă veţi întreba de ce scriu şi am scris asta. E simplu. După naştere, copilului i se poate face o testare auditivă, care durează câteva minute. Mii de probleme se pot astfel rezolva de la început, fără ca mai târziu acestea să se acutizeze. Cinci minute! Atât! Şi viaţa unui om poate lua altă turnură. Alt sens. Pe cine interesează asta? Pe toţi cei care au copii şi nepoţi, mai puţin pe onorabilii de la Ministerul Sănătăţii. Mai puţin pe ministrul ăla tâmpit care vine la Marie Curie “în vizită colegială” şi pe care nu-l interesează sănătatea copiilor, ci propriile apariţii la tv. De ce în Europa se dă o atât de mare importanţă sanatătii copiilor nou născuţi, din toate punctele de vedere, iar în România chestia asta e pe planul paişpe? Pentru că pe guvernanţi îi doare în cur de sănătatea românilor de oriunde. Până când?
Dragoş Vasilescu 