A murit Anna. Anna lui Lorenzo…

Din ‘89 până acum, au plecat din România peste 3,5 milioane de romani. Asta o spun statisticile oficiale, dar nu ştie nimeni precis câţi au plecat. Doar când au nevoie de voturi, guvernanţii socotesc pe repede înainte numărul romanilor cu drept de vot din diaspora. Şi întotdeauna, indiferent de ce se întâmplă acolo, în străinătate, la secţiile de vot, în ţara ajung exact câte voturi trebuie, pentru a înclina balanţa spre candidatul ales de cei din umbră, care veghează ca nu cumva România s-o ia pe alt drum decât cel dorit de ei. Aşa a fost şi aşa va fi mereu, nu doar la noi, pretutindeni. În urmă cu peste o sută de ani, Mark Twain, celebrul romancier american spunea: „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”.

În Italia, a poposit în urmă cu mulţi ani, Nina Frunză Corduneanu, o bucovineancă născută la poalele Obcinei Mari, într-un loc mirific şi încărcat de istorie: Vatra Moldoviţei. A plecat, aşa cum au plecat şi ceilalţi romani, să-şi găsească “un rost” şi o viaţă mai bună… N-o să vă spun toată povestea Ninei, o să vă spun doar ca de ceva vreme, de vreun an şi ceva, Nina l-a găsit pe Edy Frunză şi au hotărât să înceapă o viaţă nouă. Edy e bucureştean şi a plecat din România, la Amsterdam. S-au logodit în iarnă şi, să vedem când o pun de-un chef, de nuntă! (Îmi pare rău că nu ne-am văzut de Crăciun în Bucureşti, dar nu scăpaţi voi aşa uşor!) Oricum vom vedea dacă va fi Edy al lui Nina sau Nina lu’ Edy!

Ce veţi citi mai jos, e scris de Nina. Ea nu doar că munceşte de-i sar capacele, mai şi scrie. Publică pe facebook, unde în altă parte? Am sfătuit-o să-şi facă un blog şi să adune tot ce a scris, poate vreodată se va gândi să scrie o carte despre cum a fost, şi mai ales, de ce…

 

A murit Anna. Anna lui Lorenzo…

Îi știam de ceva vreme, iar în puținul timp liber pe care îl am, le mai băteam din când în când la ușă să schimbăm două vorbe și să-l ajut pe el cu îngrijirea soției, deși, ca de fiecare dată, îmi spunea „te rog Nina, nu e nevoie. Prezența ta aici, e mai mult decât suficientă”.
El are 63 de ani, ea avea 84. O diferență destul de mare de vârstă, dar nu cred niciodată ca ar fi fost un impediment în a se iubi în continuare, cum au făcut-o în toți cei 15 ani, de când se cunoscuseră, într-o excursie în Sicilia.
Câteodată, când ea se simţea mai bine, el îmi arata fotografii. Fotografii pe hârtie, pe care le scotea dintr-o cutie frumoasă de bomboane, pe care era desenată o inimă roşie. Ritualul, întotdeauna acelaşi. Scotea o fotografie, i-o arăta mai întâi ei, ea zâmbea, înclina uşor din cap şi închidea ochii… Probabil rememora clipele frumoase petrecute acolo, undeva și vedea în spatele ochilor închiși marea, soarele și vântul cald al Siciliei… El începea să vorbească repede, să-mi spună unde a fost făcută fotografia, când şi, mai ales, cât de frumos a fost atunci…

Acum, când le trec pragul, văd starea ei de sănătate agravându-se, iar pe el, tot mai optimist că ea va fi bine. Îmi oferă repede un scaun, intotdeauna același, cu tapițerie roșie, un pic uzată. Camera foarte de curată și îngrijită, dar cu un miros greu de iod și alcool sanitar, de la pansarea rănilor pe care le avea Anna pe șolduri. Mă așez și o privesc. Dormea. Atât de mică și slabă, îmi spun în gând… să aibă 45 de kg? Nu cred.
Lorenzo, un om voinic și cu o alură impunătoare, se ridică de pe fotoliul comod ce îl folosea și ca pat, în nopțile în care ea nu se simțea bine.
– Pun repede de o cafea!
– Mulțumesc! Sau… mai bine nu, voi ieși afară să fumez. Știți prea bine că nu o pot bea fără tutun.
Zâmbește.
– Eu o fac oricum. N-am băut deloc astăzi.
Revine cu două cești de cafea și în timp ce o sorbea cu nesaț, mă întreabă:
– Oare o linguriță de cafea, a omorât pe cineva? Știi, ea iubea foarte mult cafeaua.
– Nu, de fapt… nu știu…
– Mai bine nu, decât să am mustrări de conștiință, mai bine nu…
– S-a schimbat mult frumoasa mea, dar cel mai tare mă doare că nu mă mai ascultă… nu vrea să mai mănânce… îmi spuse Lorenzo lăsând capul în jos…
Anna fusese o femeie foarte frumoasă. În fotografii era întotdeauna zâmbitoare, cu o dantura perfectă. Imi amintesc de o fotografie în care ei beau cafea la o terasa de la malul marii… Dar boala și trecerea anilor şi-au pus amprenta.
– Va fi bine, știu asta… Îi sărută mâna și o mângâie ușor pe frunte. Ridică privirea către fereastră și adaugă:
– Va ploua la noapte, vântul de azi, asta prevestește.
Îi zic un simplu „da”, evitând să mai spun altceva, lăsându-l să aleagă singur cărei întrebări i-am răspuns. Îi vedeam nedumerirea de pe chip, mă privea fix în ochi, aștepta să continui… să-i spun și eu “va fi bine”, dar mi-era frică să-l mint…
Mă ridic, trecuse mai bine de o oră de când eram acolo, iar pofta de a fuma îmi tulbura starea.
– Îţi mulțumim, nu am cuvinte…
– Nu trebuie, eu vă mulțumesc! Aș fi vrut să adaug pentru lecţia de viaţă, pentru dragostea voastră, pentru… dar aveam un nod în gât…

Au trecut câteva zile. În sfârșit, soarele s-a făcut văzut în dimineața asta, după lungi şi interminabile zile ploioase și friguroase. Merg la magazinul din cartier să-mi încarc telefonul. Mă opresc o secundă, la auzul clopotelor ce băteau, împrăștiind ecoul lor până în celălalt capăt al orașului. O clipă, îmi trece prin minte Moldova mea și o zi de sărbătoare în care se auzeau clopotele, de la cele trei biserici…
– Ai aflat Nina? Mă întreba Rafaella, vânzătoarea din magazin. Rafaella vedea tot, afla tot, știa tot, în cartier nu mișca nimic fară ca ea să afle. 
– A murit Anna, i-a găsit nepoată-sa… El dormea pe fotoliu, alături de ea…
Am amuțit. Uitasem și pentru ce intrasem acolo.
Rafaella îmi tot dădea detalii, la care nu mai eram atentă. Mi-au venit in minte fotografiile în care un bărbat şi o femeie, zâmbeau sub soarele Siciliei… Și mi-a venit în minte filmul pe care l-am văzut în urmă cu ceva timp The notebook, mai precis finalul acestuia, puțin diferit de finalul povestirii mele.

Cei din film au plecat împreună…

Nina Frunză Corduneanu, Italia

 

Nota mea: Daca mai aveți povești, le astept.

IPOCRIZIA ÎN TOATĂ SPLENDOAREA EI: MIRCEA N STOIAN

Câteodată mă apuca greata navigând pe facebook şi văzând de câtă ipocrizie sunt în stare unii, care se pretind a fi “intelectuali”, jurnalişti de “clasă” și care, se prezintă bombastic, cam aşa: (…) am fost prezent în cinci reclame worldwide (Chivas, Honda, Peugeot, Coca-Cola, Jameson). Am intrat în presă în anul 1992, direct pe pagina întâi a celui mai citit ziar al momentului: Evenimentul Zilei. Moaaa, tare! Am trecut pe la: Adevărul, ZIUA, Tineretul Liber, Ultimul cuvânt, Star, Atac, și încă vre-o câteva neesențiale. (Apropo, nea intelectualu’, în dulcea limba romana vreo se scrie un pic altfel, da’ nu se pune!)

După ce a plecat de la Antena 1, când “a decis să părăsească emisiunea lui Dan Capatos” după cum scria Zarul de Cluj – (în realitate fiind dat afară de la A1) Mircea N Stoian şi-a plimbat îngâmfarea prin Ferma Vedetelor de la ProTv şi s-a îndrăgostit iremediabil de postul din Pache Protopopescu. Sau de bănuţul căpătat acolo. De atunci, Antena 1 e de tot rahatu’, totul pute, matinalul e mortăciunea aia de emisiune de la Antena 1, moderată de două babe mediatice cu barbă, pe numele lor Răzvan și Dani. Daniela Crudu e o mega curvă, iar fetele care colaborează sau au lucrat la Antene, sunt nişte panarame profitoare. El, N Stoian, doar EL, are dreptul să înjure. După ce a scris (zice tot el) mai mult de cinci mii (!) de articole în presă, a jucat în j’de mii de filme sau a “făcut” tone de clipuri publicitare, acum înjura. Şi crede că are umor. În topul înjurăturilor, Antena e pe primul loc, apoi Kanal D şi din când în când, Prima (dar mai răruț, că s-ar putea pune de-o colaborare). În rest, doar scriituri de duzină prin gazetele on line din provincie, unde are peste patruzeci de cititori pe articol! De fapt, nici pe celebrul blog pe care vituperează n-are mai mulţi, oricât s-ar strădui. Şi nici nu-şi afişează numărul vizitatorilor, că nu cumva să se afle că nu-l citeşte nimeni. Poate acum, după ce l-am pomenit, să mai intre cineva, să vadă dacă e adevărat ce am scris sau nu. Are în schimb (şi se mândreşte cu asta) un mega background în presa prin alte mii (!) de articole în cotidianul “Atac”. Să ne înţelegem, nu în atac.ro, ci în ăla pe hârtie, de pe vremea lui Marius Locic, care apărea în tiraje confidenţiale şi era dat rest la Evenimentul Zilei, în Gara de Nord. N Stoian semna cu pseudonim, dar sub pseudonimul ăla, Gică Contra, mai semnau şi alţii. D-aia s-au adunat peste cinci mii (!) de articole. Păi nu?

Daniela Crudu

Ce declară acum distinsul om de cultură şi entertainment pe blogul său: “Cum colaborarea cu televiziuinile nu mai este de actualitate îmi pot permite să fiu extrem de relaxat. Emisiunile tabloide nu mă mai interesează, pentru emisiunile gen Reality Show sunt prea bătrân. Restul e neinteresant pentru mușchii mei intelectuali.” Mai pe limba noastră din Colentina, ar suna cam aşa: “ăia de la Pro Tv (să-i fut!) nu mă mai cheamă că m-am făcut de tot rahatu’ la Ferma Vedetelor aşa că, “cu cinismul caracteristic cu care bagă otravă mediatică pe gâtul românilor, cei de la PRO TV speculeză la maxim apetența pentru sordid și suburban a publicului needucat”. (Oricum – gândeşte artistul – la ăştia mai aştept şi scriu ceva mai puţin jegos decât despre restu’) “În hârdăul cu murături diverse al manipulării tv, pseudo Reality Show-ul ”Mă însoară mama” de la PRO TV e o varză mai dolofană, bună de sarmale (…) Cove și Dănuța Rogoz se achită civilizat de sarcini, chiar dacă vorbele lor nu au deloc suport ideatic. Îi ajută experiența de televiziune, iar jena de a face gargară cu apă chioară a unor teme greu de exploatat actoricește se vede pe fețele lor, ca o pată de vin roșu pe rochia unei mirese.” Adică… da? Observați subtilul „Dănuța”, aruncat aşa într-o doară, doar, doar, cineva pune mâna pe telefon şi-l invită la orice, bani să iasă!

Ce mai e interesant pentru muşchii intelectual – dureroşi ai lui N Stoian? Silicoanele Biancăi Dragușanu care, a dracu’ nu l-a invitat la emisiune şi tre’ spălat cu ea pe jos. Evident, pe Bianca o doare-n cur de durerea lui Stoian şi îl ignora!

Trecem rapid peste sindromul PMS al Andreei Marin. Din lipsă de argumente la zi, N Stoian îşi republică articolașele de prin reviste nesemnificative, de acum 15 ani, jurând că sunt de actualitate! (Ai uitat cumva, maestre, că Zâna e tot pe la Pro şi are cu cinșpe ani mai mult?)

Mai departe. Ce-ar gândi distinsul om de litere, actor şi publicist în continuare, despre Antena 1. “La Asia Expres, cu toate că m-am dat peste cap, au spus că… mă sună pe fix şi… l-au chemat pe Dorian cu mă-sa!” “Mama lui Dorian, vădit depăștă de situație, dar încercând să țină pasul cu caprele mai tinere din competiție. (Cine v-a pus, doamnă, să vă băgați în așa ceva?)” Sau: Antena 1 pune în coșulețul mediatic fix la ora la care marea rivală PRO TV înghesuie pe post lâncezeala numită ”Ferma Vedetelor” maratonul” Asia express”, emisiune de traveling, tâmpire și scârbă, care ține cât un film (…) Marea rivala, da? Danuțica? Ce aşteptaţi frate, să vă cadă în genunchi? N-auziţi că nu-l mai lasă vârsta? Ei, drăcie!

Cât despre fosta lui colegă Daniela Crudu, N Stoian are doar cuvinte de laudă, uitând când o pipăia în direct şi în culise, pe vremea “showului păcătos”: Cu buzele precum hamburgerii promoționali de la fast food, cu două lipitori grase în loc de sprâncene și fața îndopată cu acid hialuronic, ca o gâscă de pateu cu boabe, Daniela Crudu e imaginea vie a mutilării omului de către om. (…) Are mașină de fytze luată pe bază de oralitate în exprimarea corporală, a tras pe nas praf de strănutat cât nu produce toată Columbia întrun sezon fructuos, a avut carnetul suspendat de nșpe mii de ori pentru băutură și viteză, are implanturi și botox cât importăm din China întrun an (…) Prezență notabilă în dosarul” Prostituate pentru VIP-uri” Daneila Crudu întruchipează visul oricărei fete cu domiciliul în blocurile comfort II sau III și ale celor mai sărace din sectorul agricol Ilfov, județele Dâmbovița și Botoșani, care ar da și porcul din bătătură, crescut cu greu de părinți… Acu are botu’ ca hamburgerii promoţionali, atunci avea o guriţă tocmai bună de pupat! Mai las-o dracu’ de ipocrizie, Daniela nu s-a schimbat de când o pupai pe bot, tot aia e şi îşi asuma viaţa şi toate întâmplările, fără ipocrizie şi fară fițe. D-aia face rating şi e chemată în emisiunile cu greutate ale Antenei. Pe tine de ce nu te cheamă?

Stai aşa! Aia cu gâsca de pateu cu boabe este, desigur licenţa poetică, pateul făcându-se din ficat, nu direct din gâscă, dar asta e altă gâscă, în altă traistă. Tot ficatul de gâscă îndopată este numit de mitocanii de francezi, foie gras. Da’ ficatu’, nu gâsca! Las la o parte celelalte greşeli flagrante de limba romană pe care le-am descoperit în textele lui N Stoian, faptul că s-a inventat virgula şi altele, nu e primul care o chinuie rău de tot. Tot ce e scris cu bold italic, e copiat din ce a scris MNSu pe blog, asa că, greșelile îi aparțin.

Scurt, mă voi opri preţ de câteva fraze la Ilie Năstase, pentru că, pe distinsul scriitor, fost actor, fostă vedetă tv, îl mănâncă-n cur, să-l înjure şi pe tenismenul – general plus nevastă-sa. De ce? Ete d-aia! Între Brigitte Sfăt și Ilie Năstase conviețuirea în armonie conjugală cu vedere singulară la chiloți e la fel de improbabilă ca cea dintre Arnold Schwartzenegger și mama lui Ştefan cel Mare. Hai să o spunem pe aia dreaptă. Brigitte s-a măritat cu legenda Ilie Năstase și acum vrea să divorțeze de omul Ilie Năstase. Motivul pus pe tavă, plin de botox și de acid hialuronic e că Ilie ar fi complotat cu fostul soț pentru a-i face zilele mai grele și botoxul mai toxic. De aici reiese foarte clar că Ilie a fost însurat cu un bărbat! Nu ştiam, dar uite că, dacă spune N Stoian, aşa e!

Toate articolele lui MNS se termină cu atenționarea „acest articol este un panflet”. Așa e. Și Cruduța fată mare!

 

 

Pentru documentare, puteti accesa si linkurile de mai jos:

https://www.libertatea.ro/monden/vedete-de-la-noi/video-daniela-crudu-dans-erotic-pentru-mircea-n-stoian-546738

http://a1.ro/showbiz/vedete/mircea-n-stoian-i-a-rupt-ata-danielei-crudu-id56387.html

https://www.antena3.ro/show/tabloid/crudu-a-mimat-sexul-cu-stoian-si-a-ramas-in-fundul-gol-119535.html

https://www.adpm.ro/de-ce-a-plecat-mircea-n-stoian-de-la-un-show-pacatos/

A mai plecat un vărsător. Andrei Gheorghe

Am murit, aşa şi? Nu mă lăsaţi să-mi trăiesc nici măcar moartea în pace? Bă proștilor, voi rămâneţi aici, să vă chinuiţi cu tâmpiții, eu mă duc să zburd prin câmpiile Elizee! Pe urmă vin și vă bântui, când nu vă aşteptaţi!

În particular ar mai fi spus câte ceva, dar asta fiind o declaraţie… publică, s-ar fi abţinut. Sau nu, pentru că Andrei nu se abţinea…

Ce-aş putea spune acum, după ce a plecat şi nu mai poate să-mi dea replica? Cum ne-am cunoscut? Că aveam “perversiuni literare” comune? Că ştia Esenin pe dinafară? Că ar fi vrut să moară în duel, ca Puşkin? Că mi-a rămas dator cu “un rând” de cafele? Sunt bla-bla-uri…

Adevărul e că a mai plecat un vărsător. Sau capricorn. Sau… ce-și dorea el să fie. Cam devreme, dar asta e doar problema lui, a lui personală, nu a altora. Şi mai lăsaţi-o cu “Dumnezeu să-l odihnească în pace” pentru Andrei n-avea prea mare încredere în zei şi nici nu se va odihni în pace, are altă treabă pe dincolo. I se rupe de ce va spune oricare dintre noi despre el, de bine sau de rău.

Удачи! Noroc Andrei, oriunde te-ai afla!

Cuiul și gipsul ploieștean

Scriam mai demult despre cum se moare cu zile la Ploieşti. Au fost o grămadă care m-au înjurat spunându-mi că medicii din Spitalul Judeţean Ploieşti sunt doctori şi ei, că au făcut o grămadă de oameni bine şi alte bla-bla-uri d-astea. Sigur, se poate, e normal să fie aşa, că e ditamai hardughia, care înghite bani cu carul. Degeaba.

Alaltăieri seară, am fost la spitalul cu pricina. M-a sunat un amic motociclist, care a avut ghinionul să cadă în Prahova. Că ăştia cu motoarele sunt duși cu capu’ nu contestă nimeni, am avut şi eu motor, dar am îmbătrânit şi prefer patru roţi, în loc de două. Aşa. Mă sună omul şi mă roagă să-l iau de la Spitalul Ploieşti şi să-l aduc la Bucureşti, că mai are un pic şi crapă. Ai ceva rupt, îl întreb, mâini, picioare, gât? “Nu”, răspunde vitezomanul, “aparent nimic, doar nişte coaste probabil…”. Într-o oră, sunt acolo. Amicul e ascuns într-un cabinet. Aștept.

La „chirurgie” coadă. Vreo câteva personaje, mai mult sau mai puţin sănătoase aşteptau să intre la consultaţie. Printre ele şi o femeie, la vreo patruzeci de ani, cu care am intrat în vorbă. Ce ai păţit, întreb. “Nimic… adică alaltăieri m-am înţepat într-un cui ruginit în mâna şi s-a cam umflat. Am venit să-mi facă şi mie un antitetanos, că n-am găsit la farmacie… Am şi frisoane, din când în când…” (Mâna femeii, căreia i-am cerut voie s-o pozez – destul de umflată, avea urma cuiului (vezi foto). De ce ai stat până acum? “Păi… eu nu sunt din Ploieşti, am servici, am şi casa, am şi câteva brazde de pământ, mama e bolnavă, am avut treabă…” îmi răspunde femeia şi mă gândesc la condiţia femeii de la ţară, care are copii, servici, grădină şi wc în fundul curţii…

Mâna, inainte de gips

De când aştepţi? “Păi… de vreo trei ore, da’ nu-i nimic, doctorii au treabă…” Sigur că au treabă, o asistentă şi-a plimbat de câteva ori bucile rubensiene din cabinet afară, prima oară a adus două ceşti de cafea, pe urmă un pachet cu nişte pişcoturi, apoi o sticlă de 2 l cu apă. Treabă multă! Vorbim despre iarna care a căzut într-o joi, despre maşina de cusut pe care lucrează femeia, despre preţul arpagicului în primăvara asta… Între timp, au apărut câţiva puștani bine bătuți în bot și un nene în cârje. Asistenta s-a mai fâțâit (ocupată desigur) de câteva ori pe ușă, apoi a scos doar capul şi a chemat-o pe femeie înăuntru. După vreo douăzeci de minute, fata iese zâmbitoare din cabinet, cu mâna bandajata şi… legată de gât! Gata? – întreb. “Daaa, mi-au pus-o în ghips!” Cum? De ce? “Păi… cică să nu se mai umfle. M-au dat cu nişte Rivanol, mi-au pus nişte bandaje şi gipsul ăsta, mi-au făcut tetanosul şi gata. Aaa, şi o atelă pe dedesubt!” Și gipsul… de ce? “Așa a zis doctorul că e bine, să nu se mai umfle, da’ mâine îl scot eu singură, că nu pot să mă duc aşa la muncă…”Ţi-au curăţat înţepătura aia? „Da, da, cu niște Rivanol şi mi-a dat cu iod, a curăţat-o biiine! Dar gipsul l-au pus degeaba, că mâine…”

Mâna după „aplicarea aparatului gipsat”

Am mai făcut o poză, gândindu-mă că o asemenea “intervenţie” merita! Ajuns acasă, m-am dus, ca tot neştiutorul pe google, să văd cum se tratează o înţepătură într-un cui ruginit. Sunt o grămadă de sfaturi pe care le dau medicii acolo, dar pe nicăieri nu scrie că este necesar un aparat gipsat care să… împiedice umflarea! Mi-am zis că google e prost informat şi am sunat un amic, medic să-l întreb ce şi cum. „Unde? Aaa, la Ploieşti? Hmmm… nu comentez, sunt colegii mei totuşi, cu toate căăă… Hai mă, ce dracu, altă treabă n-ai?”

Am sunat altul, care întâmplător e medic de urgentă la SMURD. Omul era acasă şi avea chef de vorbă. I-am povestit, i-am trimis şi pozele. “Ai tu ceva cu Ploieștiul, de când ți-au confundat băieții colecistul cu cordul şi te-au tratat de infarct în loc să-ţi dea ceva pentru fiere. Las-o așa, dacă tot îşi scoate femeia ghipsul, ce vrei acum? Să nu te pună dracu să scrii iar, că-i faci de căcat și nu merita, a fost un pic de exces de zel, pun pariu că o asistentă “dășteaptă” a făcut asta, nu un medic, las-o așa! Ce-ți face baicăru’?” Bine, două coaste și o julitură.

Chestia aia cu “corb la corb”… O fi ca domn’ doctor. Mai multe nu spun. Aţi văzut că n-am spus nimic despre jegul din Urgența, n-am pomenit nici despre faptul că două asistente fumau palmat într-un colţ al coridorului, nici despre noroiul care se adunase pe sub cele câteva scaune şi pe care nu-l vedea nimeni, nici despre mirosul persistent de canal din zonă. E bine. Adică e bine că sunt viu şi că nu am nevoie de serviciile Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti. Voi?

 

 

 

In fața Spitalului de Urgență Ploiești