Din ‘89 până acum, au plecat din România peste 3,5 milioane de romani. Asta o spun statisticile oficiale, dar nu ştie nimeni precis câţi au plecat. Doar când au nevoie de voturi, guvernanţii socotesc pe repede înainte numărul romanilor cu drept de vot din diaspora. Şi întotdeauna, indiferent de ce se întâmplă acolo, în străinătate, la secţiile de vot, în ţara ajung exact câte voturi trebuie, pentru a înclina balanţa spre candidatul ales de cei din umbră, care veghează ca nu cumva România s-o ia pe alt drum decât cel dorit de ei. Aşa a fost şi aşa va fi mereu, nu doar la noi, pretutindeni. În urmă cu peste o sută de ani, Mark Twain, celebrul romancier american spunea: „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”.
În Italia, a poposit în urmă cu mulţi ani, Nina Frunză Corduneanu, o bucovineancă născută la poalele Obcinei Mari, într-un loc mirific şi încărcat de istorie: Vatra Moldoviţei. A plecat, aşa cum au plecat şi ceilalţi romani, să-şi găsească “un rost” şi o viaţă mai bună… N-o să vă spun toată povestea Ninei, o să vă spun doar ca de ceva vreme, de vreun an şi ceva, Nina l-a găsit pe Edy Frunză şi au hotărât să înceapă o viaţă nouă. Edy e bucureştean şi a plecat din România, la Amsterdam. S-au logodit în iarnă şi, să vedem când o pun de-un chef, de nuntă! (Îmi pare rău că nu ne-am văzut de Crăciun în Bucureşti, dar nu scăpaţi voi aşa uşor!) Oricum vom vedea dacă va fi Edy al lui Nina sau Nina lu’ Edy!
Ce veţi citi mai jos, e scris de Nina. Ea nu doar că munceşte de-i sar capacele, mai şi scrie. Publică pe facebook, unde în altă parte? Am sfătuit-o să-şi facă un blog şi să adune tot ce a scris, poate vreodată se va gândi să scrie o carte despre cum a fost, şi mai ales, de ce…
A murit Anna. Anna lui Lorenzo…
Îi știam de ceva vreme, iar în puținul timp liber pe care îl am, le mai băteam din când în când la ușă să schimbăm două vorbe și să-l ajut pe el cu îngrijirea soției, deși, ca de fiecare dată, îmi spunea „te rog Nina, nu e nevoie. Prezența ta aici, e mai mult decât suficientă”.
El are 63 de ani, ea avea 84. O diferență destul de mare de vârstă, dar nu cred niciodată ca ar fi fost un impediment în a se iubi în continuare, cum au făcut-o în toți cei 15 ani, de când se cunoscuseră, într-o excursie în Sicilia.
Câteodată, când ea se simţea mai bine, el îmi arata fotografii. Fotografii pe hârtie, pe care le scotea dintr-o cutie frumoasă de bomboane, pe care era desenată o inimă roşie. Ritualul, întotdeauna acelaşi. Scotea o fotografie, i-o arăta mai întâi ei, ea zâmbea, înclina uşor din cap şi închidea ochii… Probabil rememora clipele frumoase petrecute acolo, undeva și vedea în spatele ochilor închiși marea, soarele și vântul cald al Siciliei… El începea să vorbească repede, să-mi spună unde a fost făcută fotografia, când şi, mai ales, cât de frumos a fost atunci…
Acum, când le trec pragul, văd starea ei de sănătate agravându-se, iar pe el, tot mai optimist că ea va fi bine. Îmi oferă repede un scaun, intotdeauna același, cu tapițerie roșie, un pic uzată. Camera foarte de curată și îngrijită, dar cu un miros greu de iod și alcool sanitar, de la pansarea rănilor pe care le avea Anna pe șolduri. Mă așez și o privesc. Dormea. Atât de mică și slabă, îmi spun în gând… să aibă 45 de kg? Nu cred.
Lorenzo, un om voinic și cu o alură impunătoare, se ridică de pe fotoliul comod ce îl folosea și ca pat, în nopțile în care ea nu se simțea bine.
– Pun repede de o cafea!
– Mulțumesc! Sau… mai bine nu, voi ieși afară să fumez. Știți prea bine că nu o pot bea fără tutun.
Zâmbește.
– Eu o fac oricum. N-am băut deloc astăzi.
Revine cu două cești de cafea și în timp ce o sorbea cu nesaț, mă întreabă:
– Oare o linguriță de cafea, a omorât pe cineva? Știi, ea iubea foarte mult cafeaua.
– Nu, de fapt… nu știu…
– Mai bine nu, decât să am mustrări de conștiință, mai bine nu…
– S-a schimbat mult frumoasa mea, dar cel mai tare mă doare că nu mă mai ascultă… nu vrea să mai mănânce… îmi spuse Lorenzo lăsând capul în jos…
Anna fusese o femeie foarte frumoasă. În fotografii era întotdeauna zâmbitoare, cu o dantura perfectă. Imi amintesc de o fotografie în care ei beau cafea la o terasa de la malul marii… Dar boala și trecerea anilor şi-au pus amprenta.
– Va fi bine, știu asta… Îi sărută mâna și o mângâie ușor pe frunte. Ridică privirea către fereastră și adaugă:
– Va ploua la noapte, vântul de azi, asta prevestește.
Îi zic un simplu „da”, evitând să mai spun altceva, lăsându-l să aleagă singur cărei întrebări i-am răspuns. Îi vedeam nedumerirea de pe chip, mă privea fix în ochi, aștepta să continui… să-i spun și eu “va fi bine”, dar mi-era frică să-l mint…
Mă ridic, trecuse mai bine de o oră de când eram acolo, iar pofta de a fuma îmi tulbura starea.
– Îţi mulțumim, nu am cuvinte…
– Nu trebuie, eu vă mulțumesc! Aș fi vrut să adaug pentru lecţia de viaţă, pentru dragostea voastră, pentru… dar aveam un nod în gât…
Au trecut câteva zile. În sfârșit, soarele s-a făcut văzut în dimineața asta, după lungi şi interminabile zile ploioase și friguroase. Merg la magazinul din cartier să-mi încarc telefonul. Mă opresc o secundă, la auzul clopotelor ce băteau, împrăștiind ecoul lor până în celălalt capăt al orașului. O clipă, îmi trece prin minte Moldova mea și o zi de sărbătoare în care se auzeau clopotele, de la cele trei biserici…
– Ai aflat Nina? Mă întreba Rafaella, vânzătoarea din magazin. Rafaella vedea tot, afla tot, știa tot, în cartier nu mișca nimic fară ca ea să afle.
– A murit Anna, i-a găsit nepoată-sa… El dormea pe fotoliu, alături de ea…
Am amuțit. Uitasem și pentru ce intrasem acolo.
Rafaella îmi tot dădea detalii, la care nu mai eram atentă. Mi-au venit in minte fotografiile în care un bărbat şi o femeie, zâmbeau sub soarele Siciliei… Și mi-a venit în minte filmul pe care l-am văzut în urmă cu ceva timp The notebook, mai precis finalul acestuia, puțin diferit de finalul povestirii mele.
Cei din film au plecat împreună…
Nina Frunză Corduneanu, Italia
Nota mea: Daca mai aveți povești, le astept.
Dragoş Vasilescu 