ERETICON

Reprezentativ

Aşa s-a scris istoria. Istoria religiilor, bazată pe învăţăturile transmise oral, pe tăbliţe de lut sau pe papirusuri. Dar, cele şapte zile ale creatiei au trecut, au mai trecut şapte şi am ajuns, târâş-grăpiş in secolul XXI, in anul de graţie 2017, luna august, ziua din preziua Sfintei Mării. Mâine, toată suflarea muncitoare care se odihneşte în instituţiile statului, bugetarii adică, au liber. Şi le place. Adică de ce n-ar stat o tura pe acasă, în mijlocul saptămânii, când onor Parlamentul a hotărât că de Sfânta nu e bine să munceşti? Ce, Sfânta a muncit? Datele sunt putine şi oarecum ambigue. Dupa unii autori, Sfanta ar fi fost posedata de demoni: “Tot în prima zi, a Învierii, Domnul s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni! (Vechiul Testament – Marcu 16,9). Nu cred că ar fi bine s-o luăm ad literram, dar… zicala populară “are pe dracu-n ea” poate fi adevarată, nu? Mai departe, pe baza acestor dovezi, biserica a început să clevetească, cum că doamna cu pricina, foarte frumoasă, n-ar fi fost chiar uşă de biserică. (Chestia cu vulpea şi strugurii, universal valabilă, indiferent de meridian, mai ales că media de vârstă a „preacinstiţilor” prelaţi era pe undeva pe lângă senectute…) Dar cum vremea trece, în 1969 Biserica Catolică a retractat zvonul că Maria Magdalena ar fi fost o prostituată. Avea motive s-o facă, pentru că istoria are şi ea un cuvânt de spus. E mai greu să ascunzi, indiferent cât de puternic ai fi, adevarul la nesfârşit. Adică, în anul 1896, lângă localitatea Nag Hammadi din Egipt, au fost descoperite trei papirusuri în limba coptă. Unul dintre ele era documentul apocrif „Evanghelia după Maria Magdalena“, o lucrare gnostică, redactată în jurul anului 160 d.C. Ulterior, două copii în limba greacă ale acestui document au fost descoperite și în nordul Egiptului, alături de o copie a Evangheliei apocrife a lui Toma.  Aceste evanghelii nu au fost incluse în Noul Testament, deoarece conțineau relatări contrare ideologiei taberei proto-ortodoxe… Ca şi in ziua de azi, orice femeie frumoasă şi ştiutoare de carte e curvă. Povestea e lungă, frumoasă şi extrem de interesanta, aş putea să v-o spun, dar mai bine spun pe cinșpe august un Mulţi Ani Ferciţi tuturor Mariilor, Marinilor  şi Mariei mele! Iar povestea Magdalenei, alta dată…

PS: Am scris articolul ăsta mai demult, dar uite că azi i-a venit și lui rândul.

Reclame

A murit Anna. Anna lui Lorenzo…

Reprezentativ

Din ‘89 până acum, au plecat din România peste 3,5 milioane de romani. Asta o spun statisticile oficiale, dar nu ştie nimeni precis câţi au plecat. Doar când au nevoie de voturi, guvernanţii socotesc pe repede înainte numărul romanilor cu drept de vot din diaspora. Şi întotdeauna, indiferent de ce se întâmplă acolo, în străinătate, la secţiile de vot, în ţara ajung exact câte voturi trebuie, pentru a înclina balanţa spre candidatul ales de cei din umbră, care veghează ca nu cumva România s-o ia pe alt drum decât cel dorit de ei. Aşa a fost şi aşa va fi mereu, nu doar la noi, pretutindeni. În urmă cu peste o sută de ani, Mark Twain, celebrul romancier american spunea: „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”.

În Italia, a poposit în urmă cu mulţi ani, Nina Frunză Corduneanu, o bucovineancă născută la poalele Obcinei Mari, într-un loc mirific şi încărcat de istorie: Vatra Moldoviţei. A plecat, aşa cum au plecat şi ceilalţi romani, să-şi găsească “un rost” şi o viaţă mai bună… N-o să spun toată povestea Ninei, o să vă spun doar ca de ceva vreme, de vreun an şi ceva, Nina l-a găsit pe Edy Frunză şi au hotărât să înceapă o viaţă nouă. Edy e bucureştean şi a plecat din România, la Amsterdam. S-au logodit în iarnă şi, să vedem când o pun de-un chef, de nuntă! (Îmi pare rău că nu ne-am văzut de Crăciun în Bucureşti, dar nu scăpaţi voi aşa uşor!) Oricum vom vedea dacă va fi Edy al lui Nina sau Nina lu’ Edy!

Ce veţi citi mai jos, e scris de Nina. Ea nu doar că munceşte de-i sar capacele, mai şi scrie. Publică pe facebook, unde în altă parte? Am sfătuit-o să-şi facă un blog şi să adune tot ce a scris, poate vreodată se va gândi să scrie o carte despre cum a fost, şi mai ales, de ce…

 

A murit Anna. Anna lui Lorenzo…

Îi știam de ceva vreme, iar în puținul timp liber pe care îl am, le mai băteam din când în când la ușă să schimbăm două vorbe și să-l ajut pe el cu îngrijirea soției, deși, ca de fiecare dată, îmi spunea „te rog Nina, nu e nevoie. Prezența ta aici, e mai mult decât suficientă”.
El are 63 de ani, ea avea 84. O diferență destul de mare de vârstă, dar nu cred niciodată ca ar fi fost un impediment în a se iubi în continuare, cum au făcut-o în toți cei 15 ani, de când se cunoscuseră, într-o excursie în Sicilia.
Câteodată, când ea se simţea mai bine, el îmi arata fotografii. Fotografii pe hârtie, pe care le scotea dintr-o cutie frumoasă de bomboane, pe care era desenată o inimă roşie. Ritualul, întotdeauna acelaşi. Scotea o fotografie, i-o arăta mai întâi ei, ea zâmbea, înclina uşor din cap şi închidea ochii… Probabil rememora clipele frumoase petrecute acolo, undeva și vedea în spatele ochilor închiși marea, soarele și vântul cald al Siciliei… El începea să vorbească repede, să-mi spună unde a fost făcută fotografia, când şi, mai ales, cât de frumos a fost atunci…

Acum, când le trec pragul, văd starea ei de sănătate agravându-se, iar pe el, tot mai optimist că ea va fi bine. Îmi oferă repede un scaun, intotdeauna același, cu tapițerie roșie, un pic uzată. Camera foarte de curată și îngrijită, dar cu un miros greu de iod și alcool sanitar, de la pansarea rănilor pe care le avea Anna pe șolduri. Mă așez și o privesc. Dormea. Atât de mică și slabă, îmi spun în gând… să aibă 45 de kg? Nu cred.
Lorenzo, un om voinic și cu o alură impunătoare, se ridică de pe fotoliul comod ce îl folosea și ca pat, în nopțile în care ea nu se simțea bine.
– Pun repede de o cafea!
– Mulțumesc! Sau… mai bine nu, voi ieși afară să fumez. Știți prea bine că nu o pot bea fără tutun.
Zâmbește.
– Eu o fac oricum. N-am băut deloc astăzi.
Revine cu două cești de cafea și în timp ce o sorbea cu nesaț, mă întreabă:
– Oare o linguriță de cafea, a omorât pe cineva? Știi, ea iubea foarte mult cafeaua.
– Nu, de fapt… nu știu…
– Mai bine nu, decât să am mustrări de conștiință, mai bine nu…
– S-a schimbat mult frumoasa mea, dar cel mai tare mă doare că nu mă mai ascultă… nu vrea să mai mănânce… îmi spuse Lorenzo lăsând capul în jos…
Anna fusese o femeie foarte frumoasă. În fotografii era întotdeauna zâmbitoare, cu o dantura perfectă. Imi amintesc de o fotografie în care ei beau cafea la o terasa de la malul marii… Dar boala și trecerea anilor şi-au pus amprenta.
– Va fi bine, știu asta… Îi sărută mâna și o mângâie ușor pe frunte. Ridică privirea către fereastră și adaugă:
– Va ploua la noapte, vântul de azi, asta prevestește.
Îi zic un simplu „da”, evitând să mai spun altceva, lăsându-l să aleagă singur cărei întrebări i-am răspuns. Îi vedeam nedumerirea de pe chip, mă privea fix în ochi, aștepta să continui… să-i spun și eu “va fi bine”, dar mi-era frică să-l mint…
Mă ridic, trecuse mai bine de o oră de când eram acolo, iar pofta de a fuma îmi tulbura starea.
– Îţi mulțumim, nu am cuvinte…
– Nu trebuie, eu vă mulțumesc! Aș fi vrut să adaug pentru lecţia de viaţă, pentru dragostea voastră, pentru… dar aveam un nod în gât…

Au trecut câteva zile. În sfârșit, soarele s-a făcut văzut în dimineața asta, după lungi şi interminabile zile ploioase și friguroase. Merg la magazinul din cartier să-mi încarc telefonul. Mă opresc o secundă, la auzul clopotelor ce băteau, împrăștiind ecoul lor până în celălalt capăt al orașului. O clipă, îmi trece prin minte Moldova mea și o zi de sărbătoare în care se auzeau clopotele, de la cele trei biserici…
– Ai aflat Nina? Mă întreba Rafaella, vânzătoarea din magazin. Rafaella vedea tot, afla tot, știa tot, în cartier nu mișca nimic fară ca ea să afle. 
– A murit Anna, i-a găsit nepoată-sa… El dormea pe fotoliu, alături de ea…
Am amuțit. Uitasem și pentru ce intrasem acolo.
Rafaella îmi tot dădea detalii, la care nu mai eram atentă. Mi-au venit in minte fotografiile în care un bărbat şi o femeie, zâmbeau sub soarele Siciliei… Și mi-a venit în minte filmul pe care l-am văzut în urmă cu ceva timp The notebook, mai precis finalul acestuia, puțin diferit de finalul povestirii mele.

Cei din film au plecat împreună…

Nina Frunză Corduneanu, Italia

 

Nota mea: Daca mai aveți povești, le astept.

IPOCRIZIA ÎN TOATĂ SPLENDOAREA EI: MIRCEA N STOIAN

Reprezentativ

Câteodată mă apuca greata navigând pe facebook şi văzând de câtă ipocrizie sunt în stare unii, care se pretind a fi “intelectuali”, jurnalişti de “clasă” și care, se prezintă bombastic, cam aşa: (…) am fost prezent în cinci reclame worldwide (Chivas, Honda, Peugeot, Coca-Cola, Jameson). Am intrat în presă în anul 1992, direct pe pagina întâi a celui mai citit ziar al momentului: Evenimentul Zilei. Moaaa, tare! Am trecut pe la: Adevărul, ZIUA, Tineretul Liber, Ultimul cuvânt, Star, Atac, și încă vre-o câteva neesențiale. (Apropo, nea intelectualu’, în dulcea limba romana vreo se scrie un pic altfel, da’ nu se pune!)

După ce a plecat de la Antena 1, când “a decis să părăsească emisiunea lui Dan Capatos” după cum scria Zarul de Cluj – (în realitate fiind dat afară de la A1) Mircea N Stoian şi-a plimbat îngâmfarea prin Ferma Vedetelor de la ProTv şi s-a îndrăgostit iremediabil de postul din Pache Protopopescu. Sau de bănuţul căpătat acolo. De atunci, Antena 1 e de tot rahatu’, totul pute, matinalul e mortăciunea aia de emisiune de la Antena 1, moderată de două babe mediatice cu barbă, pe numele lor Răzvan și Dani. Daniela Crudu e o mega curvă, iar fetele care colaborează sau au lucrat la Antene, sunt nişte panarame profitoare. El, N Stoian, doar EL, are dreptul să înjure. După ce a scris (zice tot el) mai mult de cinci mii (!) de articole în presă, a jucat în j’de mii de filme sau a “făcut” tone de clipuri publicitare, acum înjura. Şi crede că are umor. În topul înjurăturilor, Antena e pe primul loc, apoi Kanal D şi din când în când, Prima (dar mai răruț, că s-ar putea pune de-o colaborare). În rest, doar scriituri de duzină prin gazetele on line din provincie, unde are peste patruzeci de cititori pe articol! De fapt, nici pe celebrul blog pe care vituperează n-are mai mulţi, oricât s-ar strădui. Şi nici nu-şi afişează numărul vizitatorilor, că nu cumva să se afle că nu-l citeşte nimeni. Poate acum, după ce l-am pomenit, să mai intre cineva, să vadă dacă e adevărat ce am scris sau nu. Are în schimb (şi se mândreşte cu asta) un mega background în presa prin alte mii (!) de articole în cotidianul “Atac”. Să ne înţelegem, nu în atac.ro, ci în ăla pe hârtie, de pe vremea lui Marius Locic, care apărea în tiraje confidenţiale şi era dat rest la Evenimentul Zilei, în Gara de Nord. N Stoian semna cu pseudonim, dar sub pseudonimul ăla, Gică Contra, mai semnau şi alţii. D-aia s-au adunat peste cinci mii (!) de articole. Păi nu?

Daniela Crudu

Ce declară acum distinsul om de cultură şi entertainment pe blogul său: “Cum colaborarea cu televiziuinile nu mai este de actualitate îmi pot permite să fiu extrem de relaxat. Emisiunile tabloide nu mă mai interesează, pentru emisiunile gen Reality Show sunt prea bătrân. Restul e neinteresant pentru mușchii mei intelectuali.” Mai pe limba noastră din Colentina, ar suna cam aşa: “ăia de la Pro Tv (să-i fut!) nu mă mai cheamă că m-am făcut de tot rahatu’ la Ferma Vedetelor aşa că, “cu cinismul caracteristic cu care bagă otravă mediatică pe gâtul românilor, cei de la PRO TV speculeză la maxim apetența pentru sordid și suburban a publicului needucat”. (Oricum – gândeşte artistul – la ăştia mai aştept şi scriu ceva mai puţin jegos decât despre restu’) “În hârdăul cu murături diverse al manipulării tv, pseudo Reality Show-ul ”Mă însoară mama” de la PRO TV e o varză mai dolofană, bună de sarmale (…) Cove și Dănuța Rogoz se achită civilizat de sarcini, chiar dacă vorbele lor nu au deloc suport ideatic. Îi ajută experiența de televiziune, iar jena de a face gargară cu apă chioară a unor teme greu de exploatat actoricește se vede pe fețele lor, ca o pată de vin roșu pe rochia unei mirese.” Adică… da? Observați subtilul „Dănuța”, aruncat aşa într-o doară, doar, doar, cineva pune mâna pe telefon şi-l invită la orice, bani să iasă!

Ce mai e interesant pentru muşchii intelectual – dureroşi ai lui N Stoian? Silicoanele Biancăi Dragușanu care, a dracu’ nu l-a invitat la emisiune şi tre’ spălat cu ea pe jos. Evident, pe Bianca o doare-n cur de durerea lui Stoian şi îl ignora!

Trecem rapid peste sindromul PMS al Andreei Marin. Din lipsă de argumente la zi, N Stoian îşi republică articolașele de prin reviste nesemnificative, de acum 15 ani, jurând că sunt de actualitate! (Ai uitat cumva, maestre, că Zâna e tot pe la Pro şi are cu cinșpe ani mai mult?)

Mai departe. Ce-ar gândi distinsul om de litere, actor şi publicist în continuare, despre Antena 1. “La Asia Expres, cu toate că m-am dat peste cap, au spus că… mă sună pe fix şi… l-au chemat pe Dorian cu mă-sa!” “Mama lui Dorian, vădit depăștă de situație, dar încercând să țină pasul cu caprele mai tinere din competiție. (Cine v-a pus, doamnă, să vă băgați în așa ceva?)” Sau: Antena 1 pune în coșulețul mediatic fix la ora la care marea rivală PRO TV înghesuie pe post lâncezeala numită ”Ferma Vedetelor” maratonul” Asia express”, emisiune de traveling, tâmpire și scârbă, care ține cât un film (…) Marea rivala, da? Danuțica? Ce aşteptaţi frate, să vă cadă în genunchi? N-auziţi că nu-l mai lasă vârsta? Ei, drăcie!

Cât despre fosta lui colegă Daniela Crudu, N Stoian are doar cuvinte de laudă, uitând când o pipăia în direct şi în culise, pe vremea “showului păcătos”: Cu buzele precum hamburgerii promoționali de la fast food, cu două lipitori grase în loc de sprâncene și fața îndopată cu acid hialuronic, ca o gâscă de pateu cu boabe, Daniela Crudu e imaginea vie a mutilării omului de către om. (…) Are mașină de fytze luată pe bază de oralitate în exprimarea corporală, a tras pe nas praf de strănutat cât nu produce toată Columbia întrun sezon fructuos, a avut carnetul suspendat de nșpe mii de ori pentru băutură și viteză, are implanturi și botox cât importăm din China întrun an (…) Prezență notabilă în dosarul” Prostituate pentru VIP-uri” Daneila Crudu întruchipează visul oricărei fete cu domiciliul în blocurile comfort II sau III și ale celor mai sărace din sectorul agricol Ilfov, județele Dâmbovița și Botoșani, care ar da și porcul din bătătură, crescut cu greu de părinți… Acu are botu’ ca hamburgerii promoţionali, atunci avea o guriţă tocmai bună de pupat! Mai las-o dracu’ de ipocrizie, Daniela nu s-a schimbat de când o pupai pe bot, tot aia e şi îşi asuma viaţa şi toate întâmplările, fără ipocrizie şi fară fițe. D-aia face rating şi e chemată în emisiunile cu greutate ale Antenei. Pe tine de ce nu te cheamă?

Stai aşa! Aia cu gâsca de pateu cu boabe este, desigur licenţa poetică, pateul făcându-se din ficat, nu direct din gâscă, dar asta e altă gâscă, în altă traistă. Tot ficatul de gâscă îndopată este numit de mitocanii de francezi, foie gras. Da’ ficatu’, nu gâsca! Las la o parte celelalte greşeli flagrante de limba romană pe care le-am descoperit în textele lui N Stoian, faptul că s-a inventat virgula şi altele, nu e primul care o chinuie rău de tot. Tot ce e scris cu bold italic, e copiat din ce a scris MNSu pe blog, asa că, greșelile îi aparțin.

Scurt, mă voi opri preţ de câteva fraze la Ilie Năstase, pentru că, pe distinsul scriitor, fost actor, fostă vedetă tv, îl mănâncă-n cur, să-l înjure şi pe tenismenul – general plus nevastă-sa. De ce? Ete d-aia! Între Brigitte Sfăt și Ilie Năstase conviețuirea în armonie conjugală cu vedere singulară la chiloți e la fel de improbabilă ca cea dintre Arnold Schwartzenegger și mama lui Ştefan cel Mare. Hai să o spunem pe aia dreaptă. Brigitte s-a măritat cu legenda Ilie Năstase și acum vrea să divorțeze de omul Ilie Năstase. Motivul pus pe tavă, plin de botox și de acid hialuronic e că Ilie ar fi complotat cu fostul soț pentru a-i face zilele mai grele și botoxul mai toxic. De aici reiese foarte clar că Ilie a fost însurat cu un bărbat! Nu ştiam, dar uite că, dacă spune N Stoian, aşa e!

Toate articolele lui MNS se termină cu atenționarea „acest articol este un panflet”. Așa e. Și Cruduța fată mare!

 

 

Pentru documentare, puteti accesa si linkurile de mai jos:

https://www.libertatea.ro/monden/vedete-de-la-noi/video-daniela-crudu-dans-erotic-pentru-mircea-n-stoian-546738

http://a1.ro/showbiz/vedete/mircea-n-stoian-i-a-rupt-ata-danielei-crudu-id56387.html

https://www.antena3.ro/show/tabloid/crudu-a-mimat-sexul-cu-stoian-si-a-ramas-in-fundul-gol-119535.html

https://www.adpm.ro/de-ce-a-plecat-mircea-n-stoian-de-la-un-show-pacatos/

A mai plecat un vărsător. Andrei Gheorghe

Reprezentativ

Am murit, aşa şi? Nu mă lăsaţi să-mi trăiesc nici măcar moartea în pace? Bă proștilor, voi rămâneţi aici, să vă chinuiţi cu tâmpiții, eu mă duc să zburd prin câmpiile Elizee! Pe urmă vin și vă bântui, când nu vă aşteptaţi!

În particular ar mai fi spus câte ceva, dar asta fiind o declaraţie… publică, s-ar fi abţinut. Sau nu, pentru că Andrei nu se abţinea…

Ce-aş putea spune acum, după ce a plecat şi nu mai poate să-mi dea replica? Cum ne-am cunoscut? Că aveam “perversiuni literare” comune? Că ştia Esenin pe dinafară? Că ar fi vrut să moară în duel, ca Puşkin? Că mi-a rămas dator cu “un rând” de cafele? Sunt bla-bla-uri…

Adevărul e că a mai plecat un vărsător. Sau capricorn. Sau… ce-și dorea el să fie. Cam devreme, dar asta e doar problema lui, a lui personală, nu a altora. Şi mai lăsaţi-o cu “Dumnezeu să-l odihnească în pace” pentru Andrei n-avea prea mare încredere în zei şi nici nu se va odihni în pace, are altă treabă pe dincolo. I se rupe de ce va spune oricare dintre noi despre el, de bine sau de rău.

Удачи! Noroc Andrei, oriunde te-ai afla!

Cuiul și gipsul ploieștean

Reprezentativ

Scriam mai demult despre cum se moare cu zile la Ploieşti. Au fost o grămadă care m-au înjurat spunându-mi că medicii din Spitalul Judeţean Ploieşti sunt doctori şi ei, că au făcut o grămadă de oameni bine şi alte bla-bla-uri d-astea. Sigur, se poate, e normal să fie aşa, că e ditamai hardughia, care înghite bani cu carul. Degeaba.

Alaltăieri seară, am fost la spitalul cu pricina. M-a sunat un amic motociclist, care a avut ghinionul să cadă în Prahova. Că ăştia cu motoarele sunt duși cu capu’ nu contestă nimeni, am avut şi eu motor, dar am îmbătrânit şi prefer patru roţi, în loc de două. Aşa. Mă sună omul şi mă roagă să-l iau de la Spitalul Ploieşti şi să-l aduc la Bucureşti, că mai are un pic şi crapă. Ai ceva rupt, îl întreb, mâini, picioare, gât? “Nu”, răspunde vitezomanul, “aparent nimic, doar nişte coaste probabil…”. Într-o oră, sunt acolo. Amicul e ascuns într-un cabinet. Aștept.

La „chirurgie” coadă. Vreo câteva personaje, mai mult sau mai puţin sănătoase aşteptau să intre la consultaţie. Printre ele şi o femeie, la vreo patruzeci de ani, cu care am intrat în vorbă. Ce ai păţit, întreb. “Nimic… adică alaltăieri m-am înţepat într-un cui ruginit în mâna şi s-a cam umflat. Am venit să-mi facă şi mie un antitetanos, că n-am găsit la farmacie… Am şi frisoane, din când în când…” (Mâna femeii, căreia i-am cerut voie s-o pozez – destul de umflată, avea urma cuiului (vezi foto). De ce ai stat până acum? “Păi… eu nu sunt din Ploieşti, am servici, am şi casa, am şi câteva brazde de pământ, mama e bolnavă, am avut treabă…” îmi răspunde femeia şi mă gândesc la condiţia femeii de la ţară, care are copii, servici, grădină şi wc în fundul curţii…

Mâna, inainte de gips

De când aştepţi? “Păi… de vreo trei ore, da’ nu-i nimic, doctorii au treabă…” Sigur că au treabă, o asistentă şi-a plimbat de câteva ori bucile rubensiene din cabinet afară, prima oară a adus două ceşti de cafea, pe urmă un pachet cu nişte pişcoturi, apoi o sticlă de 2 l cu apă. Treabă multă! Vorbim despre iarna care a căzut într-o joi, despre maşina de cusut pe care lucrează femeia, despre preţul arpagicului în primăvara asta… Între timp, au apărut câţiva puștani bine bătuți în bot și un nene în cârje. Asistenta s-a mai fâțâit (ocupată desigur) de câteva ori pe ușă, apoi a scos doar capul şi a chemat-o pe femeie înăuntru. După vreo douăzeci de minute, fata iese zâmbitoare din cabinet, cu mâna bandajata şi… legată de gât! Gata? – întreb. “Daaa, mi-au pus-o în ghips!” Cum? De ce? “Păi… cică să nu se mai umfle. M-au dat cu nişte Rivanol, mi-au pus nişte bandaje şi gipsul ăsta, mi-au făcut tetanosul şi gata. Aaa, şi o atelă pe dedesubt!” Și gipsul… de ce? “Așa a zis doctorul că e bine, să nu se mai umfle, da’ mâine îl scot eu singură, că nu pot să mă duc aşa la muncă…”Ţi-au curăţat înţepătura aia? „Da, da, cu niște Rivanol şi mi-a dat cu iod, a curăţat-o biiine! Dar gipsul l-au pus degeaba, că mâine…”

Mâna după „aplicarea aparatului gipsat”

Am mai făcut o poză, gândindu-mă că o asemenea “intervenţie” merita! Ajuns acasă, m-am dus, ca tot neştiutorul pe google, să văd cum se tratează o înţepătură într-un cui ruginit. Sunt o grămadă de sfaturi pe care le dau medicii acolo, dar pe nicăieri nu scrie că este necesar un aparat gipsat care să… împiedice umflarea! Mi-am zis că google e prost informat şi am sunat un amic, medic să-l întreb ce şi cum. „Unde? Aaa, la Ploieşti? Hmmm… nu comentez, sunt colegii mei totuşi, cu toate căăă… Hai mă, ce dracu, altă treabă n-ai?”

Am sunat altul, care întâmplător e medic de urgentă la SMURD. Omul era acasă şi avea chef de vorbă. I-am povestit, i-am trimis şi pozele. “Ai tu ceva cu Ploieștiul, de când ți-au confundat băieții colecistul cu cordul şi te-au tratat de infarct în loc să-ţi dea ceva pentru fiere. Las-o așa, dacă tot îşi scoate femeia ghipsul, ce vrei acum? Să nu te pună dracu să scrii iar, că-i faci de căcat și nu merita, a fost un pic de exces de zel, pun pariu că o asistentă “dășteaptă” a făcut asta, nu un medic, las-o așa! Ce-ți face baicăru’?” Bine, două coaste și o julitură.

Chestia aia cu “corb la corb”… O fi ca domn’ doctor. Mai multe nu spun. Aţi văzut că n-am spus nimic despre jegul din Urgența, n-am pomenit nici despre faptul că două asistente fumau palmat într-un colţ al coridorului, nici despre noroiul care se adunase pe sub cele câteva scaune şi pe care nu-l vedea nimeni, nici despre mirosul persistent de canal din zonă. E bine. Adică e bine că sunt viu şi că nu am nevoie de serviciile Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti. Voi?

 

 

 

In fața Spitalului de Urgență Ploiești

 

Azi dimineață a murit Tibi…

Reprezentativ

Sfârşitul ăsta de an e de tot rahatul! Pleacă actori, cântăreţi, Regele şi acu’ se găsi să plece și Tibi Pătru! Ce-aveți mă, de vă apucă plecatu’ pe toţi, e mai bine la loc cu verdeață? Nu puteaţi alege palmieru’ din Bermude, iarba verde de la Cairo sau, mai puteați aștepta o săptămână, că e post și nici măcar o pomană ca lumea nu putem mânca! Parcă-ți plăceau cârnăciorii la grătar bine stropiţi cu bere, treaba e asta Tibi? Dă-o dracu” bătrâne, acu te găsi Pasu’ Ăl Mare?

Cel care a fost pana azi dimineață TIBERIU PĂTRU

Haz de necaz… Mă cuprinde amărăciunea când aflu că un amic, jurnalist adevărat, a plecat. Tânăr pentru generaţia noastră, a celor care fac presă din secolul trecut, bătrân pentru cei de astăzi, care fac jurnalism de pe scaun. Tibi a fost într-un permanent Conflict nu doar cu el, la un moment dat cu toată lumea. Şi-a creat un Cartel când noţiunea asta de abia apărea în România, a scris, a înjurat, a lăudat, a vorbit la radio “ca televizoru’” şi la televizor ca la radio… Ce poţi spune când auzi ca un prieten a luat-o aşa, intempestiv din loc, fără să anunţe, fără să posteze pe facebook că va avea un infarct? Că acum moartea vine şi de pe facebook… Am aflat de la amicul Gabi Săcărin, care mi-a forwardat anunţul pus de Gabi Ionescu, în care scria că Tiberiu Pătru a făcu azi dimineaţă un infarct si… gata! Am sunat-o pe Luisa, nevastă-sa, s-o întreb ce e tâmpenia asta şi a cui e gluma. Mi-a răspuns plângând ca nu e glumă, că… Tibi nu mai e! Ce să-i spui unei femei care a stat mai mult de un sfert de secol lângă bărbatul ei, “la bine şi la rău” pentru că Tibi Pătru a avut parte din belşug şi de întâmplări neplăcute. Asta e viaţa… Chestia cu îmi pare rău, condoleanţe, bla-blauri, nu încălzeşte pe nimeni, nu aduce nimănui alinare, dimpotrivă. Îmi venea să înjur, să urlu, să… I-am spus un „la revedere” moale şi am lăsat-o în durerea ei…

Asta cu moartea e o chestie ciudată. Am văzut moarte cât cuprinde, nu mă impresionează, moartea e moarte şi atât, moartea te transformă într-o chestie inutilă, de care nimeni nu mai are nevoie şi d-aia te îngroapă sau te ard. Sau te mai ţin în geam până vine pensia, p-ormă soarta e aceeaşi, hrană pentru nevertebrate sau cenuşă. Cale de mijloc nu există. Evident, exista şi o categorie care se bucura de “răcituri” şi care profita din plin, atât de durerea rudelor cât şi de necunoştinţa lor în materie de “trecere”. Popii da, ce e aşa de greu? Trei sute de lei cu chitanţă, cinci sute fără, lumânări neapărat de la firma lui Daniel, altfel nu sunt “primite” rahaturi d-astea, lumești.

Când pleacă cineva, te apuca melancolia. Ştii că la un moment dat îţi vine şi ţie rândul, mai devreme sau mai târziu. Dacă te duci la înmormântare, îţi scapă o lacrimă, nu pentru mort, pentru tine, pentru că ştii că vei fi următorul pe listă şi te apuca toți dracii, îţi plângi neputinţa de a trage de viaţa cât mai mult, îţi propui să te laşi de fumat, de ceafă la grătar, de vin roșu. Aiurea! Pleci de la mort direct la cârciumă, la pomană şi acolo, dacă nu e post ca acum, se lasă cu ceafa la grătar şi vin roşu… Obicei păgân evident, de la daci citire, care se bucurau când unul de-al lor pleca la Zamolxis. Păgân, păgân, dar preluat cu drag de creștini, care au întins pomenile pe zeci de ani, că de, trebuie să câștige şi biserica ceva.

Ce să-ți spun amice, de parcă te-ar mai interesa ce-ți spun eu acum, odihneşte-te în pace? Adio? Rămâi cu bine? Astea sunt tâmpenii! De parcă i-ar arde cuiva de odihnă, când trece într-o lume nouă şi o ia de la capăt! Îţi spun doar atât, scrie-ne câteva rânduri dacă ai timp şi chef, să ştim ce ne aşteaptă. Că venim. Toţi, fără excepţie. Mai devreme sau mai târziu. Asta e viaţa, futui…

 

9 Decembrie 2017

 

 

 

 

NOUL ORION – REVISTA CELOR FĂRĂ INHIBIȚII

Reprezentativ

Acum douăzeci și trei de ani, am publicat revista ORION, numărul 6, revistă ce era continuarea unui proiect, derulat în condiții mai mult decât ciudate, ca supliment al caietului program al Teatrului Liric Craiova. Mi se pare aiurea să vă povestesc acum, cum s-a produs evenimentul, cert este că, de la primul număr până la numărul 6 inclusiv, s-au vândut 800.000 (opt sute de mii!) de exemplare, câte o sută și ceva de mii din fiecare număr. Asta a fost atunci. Toţi cei ce au cumpărat revista, la fel și cei care au facut-o atunci, au îmbătrânit cu mai bine de un sfert de secol…

Orion 6, revista aparuta acum 23 de ani…

Intenţionez să reiau publicarea Orionului. Se va întâmpla în aprilie – mai şi va fi continuarea, sau numărul 7 al revistei ORION. Noul ORION va apărea lunar și va avea max 96 de pagini, format A4. Va avea trei sectiuni: literatura SF – scrisă de autori romani și străini, (40 – 60 pagini) o secţiune de bandă desenată SF, 20 pagini şi una de paranormal, 20 pagini. Fac acest lucru, pentru că EXISTĂ destui scriitori de SF tineri (şi nu numai) și mulți desenatori în România. Nu au unde să publice, fanzinele sunt puţine şi cu o circulaţie redusă, cu toate că, publicul ce agrează genul este destul de numeros. Foarte mulţi dintre cei care citesc science fiction, nu (mai) recunosc că le place genul, dar este plăcerea lor vinovată. La fel fel se întâmpla şi cu banda desenată SF, Fantasy, sau chiar romance. Civilizaţia BD a ajuns și în România, este destul de agreată, începând chiar din fragedă pruncie. Dacă n-ar fi aşa, n-ar exista zece posturi tv care transmit non stop filme de animaţie. Sigur, există o diferenţă între filmul de animaţie şi banda desenată, dar să nu uităm, că marile filme, cu un box office imens, vândute în toată lumea, au pornit de la o bandă desenată. Vezi Marvel.

Coperta 3 a revistei din 1994, poster de Marian Mirescu

Cât despre cititori, dintre cei peste o sută de mii care au cumpărat revista ORION acum… o mie de ani, este imposibil să nu mai fi rămas câțiva…

Îi invit pe toţi cei ce cred că pot să scrie povestiri SF, SĂ SCRIE. Să nu le fie ruşine că abordează genul, să nu aibă reţineri, frustrări sau pudibonderii. Pe eroii povestirilor nu trebuie să-i cheme Radu, Mihai sau orice alt nume românesc, iar acţiunea să se petreacă în Vatra Moldoviţei! Astfel de limitări mi se par aiurea. Citeam despre asta la un moment dat pe facebook, despre un concurs în care iniţiatorii îndemnau autorii la “românizare”, uitând probabil că am cam trecut demult graniţele, că suntem cetățeni ai planetei că s-a inventat comunicarea on line, că… Ion al Glanetașului a murit in secolul trecut!

Așadar, nu e nevoie să-l constrângi pe eroul tău să nu înjure, atâta vreme cât nu exagerezi cu chestia asta, pentru că, eroii devin la un moment dat modele, iar dacă nu ai măiestria lui Celine, (ăla cu cu Moarte pe Credit, vezi pe google) mai bine o laşi baltă. Deci, în materie de scriitură… sky limit! Scrie cum simţi, DAR fă-o corect în limba romana, subliniez asta, CORECT. Poţi să foloseşti englezisme, rusisme sau orice chestii din orice altă limbă, care crezi că se justifică și au o logică în text. Citeşte însă de şapte ori lucrările pe care le vei trimite revistei, corectează-le gramatical şi stilistic, pentru că nimeni de aici nu va pierde vremea să-ţi pună verbul la timpul corect sau cratima unde lipseşte. Nu facem scoală, facem performanță. Dacă ai pretenţia că ştii să scrii, FĂ-O CORECT, dacă nu, lasă-te şi lasă-ne.

Încă ceva: nu voi publica versuri aberante despre rachețele şi monstruleţi, nici despre iubiri intergalactice neîmplinite. Lăsaţi poezia SF. Deocamdată, Eminescu e suficient. Sau încercaţi pe la revistele literare.

Aveţi la dispoziţie adresa orion@emdapro.ro pentru producţiile literare şi BD. Pentru banda desenată, color sau alb negru, maximum 2 (două pagini) format A4 la 300 dpi. Pot fi şi 3 (trei) pagini, dacă povestea e ok şi desenul de excepţie. Textele – maximum 3500 – 4000 de cuvinte.

Am discutat cu vreo câțiva “bătrâni” ai SF-ului și BD-ului, oameni care pe vremuri, credeau în ideea de creație a tinerilor, într-o lume mai bună, în… Toți, cu două excepții, sceptici. “Nu va fi o revistă ce se va vinde” “Arunci banii pe fereastră”, “Ce dacă sunt tineri care scriu?” “SF? Ești nebun? Hai să fim serioşi!” Se pare că, odată cu trecerea anilor, au pierdut nu doar plăcerea de a citi, ci şi o parte destul de mare din (era să spun creier!) entuziasmul datorită căruia, la un moment dat au acceptat realitatea fără bariere și alte fițe. Chiar şi realitatea literară. Aşa şi? Îi lăsăm în pacea lor patriarhală și ne vedem de treabă!

Cam atât. Aștept productiile voaste și nu uitați, distracția e pe bani. Nu și tâmpeniile!

Chestii obsesiv compulsive

Reprezentativ

Tot omul ştie că de la Bucureşti la Braşov sunt doar… 183 de kilometri, pe hartă. În realitate sunt cel puţin 400 sau mai mult. Până la Comarnic – 125 kilometri, merge, dacă o “calci”, faci cam o oră şi un pic, (dacă nu ţii cont prea tare de regulile de circulaţie). Dacă ții cont şi mergi ca melcul, o oră jumate. De la Comarnic însă, dacă e vineri, faci trei ore până la Braşov ca popa! Şi chiar dacă nu faci politichie, începi să-ţi aduci aminte de PSD, de Ponta, de Iliescu &Co, de Băsescu, şi mai ales, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Dragnea. Ce frigidere pline au ăștia, habar n-aveţi! Dacă ai de făcut drumul ăsta dus întors într-o zi, e jale pe vale. Mai bine dai un mail sau un telefon şi-ţi ceri scuze că n-ai cum să ajungi, vei fi crezut sigur, decât să-ţi faci nervi şi să împrospătezi provizia de carne din frigiderele guvernanţilor. Asta e.

De ce vă spun asta? Pentru că ne-am programat ca sfârşitul lumii să ne prindă la Braşov, la un grătar şi un şpriţ cu amicii şi, mai mult, s-o punem şi de-o afacere. Dar, duminică dimineaţa, era musai să ajung la întâlnirea cu bloggerii, aranjată de Oana. Deci, curu-n maşina, plinul la prima pompă şi valea! Culmea culmilor, DN1 liber ca după Apocalipsă! Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia, păreau orășele abandonate! Nu pietoni adormiţi, nu logaiști cu pretenţii de regi ai şoselelor, nimic! La doișpe şi un sfert, parcam lângă Parcul Tineretului. Loc de parcare – din prima! Ori am călcat într-un mare rahat, ori… N-aveam nimic pe încălţări, aşa că am luat-o lejer prin parc spre cafeneaua în care trebuia să ne întâlnim.

La locul cu pricina, (Cafeneaua Actorilor) o masă maaare, pe care erau doar scrumiere, ca la şedinţele de UTC de pe vremuri. Mâna Oanei, care probabil le-a atras atenția ospătarilor ca majoritatea bloggerilor fumează (urât obicei, da?) și că de restu’… mai vedem. Spre capătul mesei, la “prezidiu” Pantazi cu vreo câteva fete, care ajunseseră şi se instalaseră. Doamna sus amintită, declara în scris: “Cei mai mulţi suferim de ciudăţenii, fixaţii, timiditate, mânii, chestii obsesiv compulsive, complexe, suntem nişte asociali bine mascaţi de expunerea de pe bloguri, iar eu mai sufăr şi de mânia persecuţiei din când în când, aşa că a durat ceva până am prins curaj să ne aşezăm cu toţii la o masă.”

Păi aşa se aşează maniacii obsesiv compulsivi asociali, în capul mesei? Mai nou, ete că da! Apoi, locul din capul mesei a fost cedat Roxanei Mihaela Lintiș, psiholog, probabil singura în stare să modereze obsesiile (ălea de le zisei mai sus) participantelor? Cert e, ca din capătul celălalt al mesei aşa se vedea, doar părul Mihaelei, de culoarea apusului însângerat. Apusul a venit ceva mai târziu, dublând senzaţia de anxietate a unora dintre… noi. (Sărumâna pentru poze Mihaela!)

La un moment dat, s-a aşezat timid la o masă de alături, Ştefan Trepăduș, poetul pierdut. L-am invitat la masa mare, pentru că, între timp, după ce am trecut de fază, “îhî, îmi pare bine, eu sunt ăla” cu doamnele din capătul de vest, m-am instalat în capătul celălalt al mesei, să fiu mai aproape de ieşire când se va striga darul! După ce am schimbat vreo optsprezece cuvinte cu Ștefan, foarte vorbareț de altfel, în toată întâlnirea scoțând peste cincizeci de cuvinte, dintre care o treime “da” sau “nu”. Poetul pierdut s-a regăsit şi nu prea în grupul (aproape) geronto de la masă. Norocul a fost că el şi încă vreo câteva fete, restabileau media de greutate, demolată rău de tot, de mine Mishuk și… alții.

Fabiola, Buburuza Diana si Oana

A apărut Fabiola cu Buburuza ei, Diana, care e deja cam cât maică-sa şi pentru câteva minute s-a creat aşa, un fel de rumoare (să zic iar obsesiv compulsivă, să nu zic?) care s-a calmat după ce am ascultat cum e pe A2 şi cum va fi la întoarcere, cum a fost la Cărturești și altele. Pentru cine n-a aflat, Fabiola e din Constanța, acolo trăieşte, scrie şi-şi exploatează la sânge cele trei GPS-uri, care, câteodată o mai şi trădează.

Ismail, Ana Bucoveanu si eu

Pe rând, masa s-a umplut, am dat din cap inteligent şi mi-am mormăit numele de câte ori a fost cazul. A apărut şi Ana Bucoveanu – constructor, șantiere, cizme, noroaie colegă de facultate, chiar dacă ea a terminat în Tei iar eu la Timişoara, ne ştim din 1900 toamna. Pe la unu, punctual ca orice turc care se respectă, a apărut Ismail Caramanla cu gașca din Măcin, adică Marcel Lupu, fost campion de box în secolul trecut, Titi Mocănici și Tair Pambi, nepotul lui Ismail. Şi am vorbit şi am povestit, inevitabil Ismail a trecut la dragostea lui virtuală de pe OC (Observator Creștin, grup de pe facebook) care l-a trădat (virtual) şi s-a incurcat (real) cu un… Și dă-i și luptă și bârfește și plânge-te și promite răzbunare și focurile iadului creștin și musulman! (Apropo, musulmanii au şi ei iad? Știam doar de raiul masculilor, ăla cu șapejdouă de virgine, care îi aştepta pe cei ce au luat gâturi creștine, restu’?)

Marcel Lupu, Titi si Ismail

Coperta cartii lui Ismail Caramanla (proiect)

Ismail mi-a promis că-și va termina cartea, la care scrie de ceva vreme, căreia i-am făcut şi coperta. Marcel Lupu a promis că se va apuca şi el de scris, are multe de spus din lumea boxului în care a trăit… Tot Ismail a dăruit masa cu nişte pișcoturi făcute la o fabrică din Măcin, a unui italian, iar Fabiola a fost cea care le-a “împărțit”. Dacă n-a venit Dede Cati cu baclavale… Ce baclavale a făcut mătuşa Leila data trecută, îmi plouă-n gura! Tair Pambi, nepotul lui Ismail, a scos şi el vreo douăzeci de cuvinte. În rest, vioara întâia la vorbit a fost Ismail, a doua Marcel Lupu, dar făceau pauze politicoase de câte ori Pantazi, cu paharul ei de Mojito (cu o plantaţie de mentă-n el) venea în capătul nostru de masă, să inspecteze cum refulează obsesiile obsesiv compulsive. Adică ce faceți, cum o duceți, vă bucurați că v-ați văzut, d-astea. (Moaa, ce mă va mai înjura!)

Mishuk

A aparut și iubita lui Mishuk și l-a extras (psihic) din gașca doamnelor. Poetul n-a mai avut ochi pentru nimeni, decât pentru ea. Noroc că apucasem să facem poze!

 

 

Ne-am luat rămas bun şi fiecare a plecat în treaba lui, Ismail cu gașca la meci. Eu o voltă la farmacie, Doamnei mele i s-a tras de la un iaurt grecesc, probabil făcut cu aracet, aşa că am luat Dicarbocalm şi NoSpa de la Băneasa şi valea! Adică dealul, că am luat-o pe DN1 spre nord…

 

Moașa Lili și prostia oficială

Reprezentativ

Mi-am petrecut o parte din copilărie într-un sat “multicultural”, pierdut în Oltenia. Multicultural zic, pentru că jumătate de sat era locuit de bulgari, cealaltă jumătate de români. Bulgarii ajunseseră cu vreo sută de ani în urmă în zonă, de frica turcilor sau mai aproape, în prima jumătate a secolului XX, prigoniţi de ruşi. Li se spunea “sârbi”, acasă vorbeau “sârbeşte”, limbă pe care vrând-nevrând am învăţat-o şi eu. Satul, aşa cum v-am spus, era împărţit în două, Brebenii-români şi Brebenii-sârbi, hotarul fiind la moara din mijlocul satului. Nimeni nu ţinea cont de el, copiii din “români” veneau la şcoală în “sârbi” – existau două şcoli, cea din Brebenii-români avea doar patru clase, cea din sârbi opt – iar în afară de partidele de fotbal dintre copiii “sârbi” şi “romani”, altă rivalitate nu exista. Hora se făcea la Căminul Cultural, care era în “sârbi”, iar cuplurile se formau, fără a ţine cont de graniţa “multiculturală”. Chiar şi numele se romanizaseră, nu existau nume bulgăreşti sau ruseşti în sat. Doar câteva porecle mai aminteau de trecutul bulgăresc.

Aici am cunoscut primul ungur. De fapt, o unguroaică, Moaşa Lili. Moaşa era o zdrahoană de femeie şi fusese “adusă” în sat, de un localnic, inginer mecanic, care, făcându-şi şcoala la Cluj, găsise unguroaica şi o adusese prin măritiş, la el acasă. Femeia era asistentă medicală, cu diplomă. Le dăduse o mână de ajutor câtorva femei din zonă să nască acasă și așa i-a rămas numele: Moașa. Multă vreme am urât-o, pentru că, odată când eram bolnav, a venit la noi şi mi-a zis brutal “hai să-ţi bage curu’ în ac”, a scos dintr-o cutie de tablă o seringă imensă şi mi-a făcut, fără milă, o injecţie, care m-a duruuuut! Am urât-o şi pe mama, care n-a comentat şi nici nu mi-a luat apărarea, dimpotrivă râdea… Moașa Lili avea o fată, colegă cu mine, care câştiga toate concursurile “cum circulăm” ce se organizau la şcoală. Lua şi premiu! Maică-sa nu-și mai încăpea în pielea aia ungurească de bucurie, venea şi-i spunea maică-mii ce deşteaptă şi frumoasă e fie-sa, iar maică-mea, după ce pleca cotoroanţa, mă întreba doar atât: “tu de ce n-ai ştiut?” Atunci îmi venea să mă duc s-o trag de cozi pe deşteapta aia şi să-i arunc ghiozdanul roz drept în băltoaca din mijlocul drumului! Până a doua zi insă, îmi trecea… și impărteam pachețelul cu ea!

Anii au trecut şi am cunoscut apoi o grămadă de unguri şi mai ales unguroaice. Unii naţionalişti, alţii miserupiști, n-aveau nicio problemă cu etnia, erau români şi atât. Între ei vorbeau ungureşte, cu noi vorbeau întotdeauna româneşte. Am avut colegi de liceu, colegi de facultate, care niciodată nu şi-au pus problema autonomiei ţinutului din care veneau. Toţi vorbeau româneşte corect, chiar mai corect decât cei din regat. Iar unguroaicele… nu comentez!

Treaba s-a schimbat după ’89. Radical! În 20 ianuarie 1990, este dat publicității următorul comunicat. “În 18 ianuarie reprezentanții birourilor executive județean și municipal al FSN Mureș, ai Inspectoratului Școlar Județean, precum și conducerile Liceului «Alexandru Papiu Ilarian» și a Liceului “Bolyai Farkas” au dezbătut posibilitățile satisfacerii propunerilor unor elevi și părinți. S-a ajuns la următoarea hotărâre. Începând cu data de 1 septembrie 1990, Liceul “Alexandru Papiu Ilarian” va funcționa cu limbă de predare română, iar Liceul “Bolyai Farkas” cu limbă de predare maghiară”.

De aici a început Marea Bulibășeală. UDMR-ul, o asociaţie interetnică devenită partid (sau nu?) a început o mega propagandă antiromânească, căreia nu i s-a opus nimeni, politicienii români fiind ocupaţi să acumuleze cât mai mult şi cât mai repede (n-am spus să fure, da?) iar cei maghiari la fel. Chiar dacă în articolul 30 din Constituţie, la punctul 7 scrie clar: “Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri” dracu’ ține cont?
Udemeriștii au început să ceară “drepturi pentru minorităţi”, drepturi pe care minorităţile le aveau şi până atunci, dar care trebuiau neapărat “consfinţite” prin legi. UDMR-ul “strecoară” în Constituţia României articolul 6, care zice: “(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. La punctul doi, o mai bâlbâie (2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.” Adică? Minoritarii nu sunt tot cetățeni români?

(Citind toată Constituţia, e clar că “părintele” ei, răposatul Iorgovan, a avut nişte deviaţii nasoale, dictate de Moscova (via Iliescu), Budapesta (via Tokes), sau altă Înaltă Poartă, ori… din creierii lui arşi de alcool. Altfel, nu putea să abereze în halul ăsta! Dar asta, e o altă poveste.)

Cert e ca politicienii maghiari au “câştigat” pas cu pas o serie de “drepturi”, unele în contradicţie flagrantă cu Legea Fundamentală, pe care le-au speculat după bunul plac. În nicio ţară din lume, nu exista şcoli cu predare în limba minorităţilor, ci doar în limba OFICIALĂ! În America există cursuri de spaniolă, franceză sau germană, pentru minorităţile din zonă, dar nu exista şcoli cu predare INTEGRALĂ în limbile respective. În Franța, exista cursuri de arabă, pe lângă engleză sau rusă, dar nu exista şcoli cu predare integrală în arabă, bască sau occitană. În Anglia, exista cursuri de welshă și, cu toate că în Valea Rhondei trăiesc mai mult de patru milioane de welshi, aceștia fac şcoala în limba engleză! Doar la noi ca la nimenea, din burta mă-sii, de la grădiniţă la facultate, în limba maghiară! Păi dracu mai învaţă limba oficială? Şi de ce ar învăţa-o? Ungaria îţi dă cetăţenie, Bucureştiul e la dracu-n praznic, ce dacă ungurii nu depăşesc un milion jumate? La recensământul populației din 2011 au fost înregistrați în România 1.227.623 etnici maghiari, reprezentând 6,1% din populația țării. Atât. Nu se pune, au voie să nu ştie româneşte, să-şi bage picioarele în cultura ţării care i-a fătat, să ignore fără nicio remușcare legile românești, să se pișe pe tricolor și să aştepte, nu să ajungă la Bucureşti, în capitală, ci la Budapesta.

Iar preşedintele “tuturor romanilor” poate să accepte steagul “ținutului secuiesc” și dea la schimb tricolorul! Că așa e politically correct!

D-aia nu mă mir când o vânzătoare cretinică, îl bagă în mă-sa pe românul care habar n-are de limba maghiară. Nu e vina ei. Ea e doar proastă, și-și aliniază prostia și ignoranța prostiei generalizate din România. Generalizate şi întreţinute oficial de un stat care, în prostia lui, acordă locuri prioritare în facultăţi țiganilor, locuri în parlament minorităților “altele decât cea maghiară” și este de acord cu orice altceva decât cu păstrarea identității romaneşti. Iar românul votează prostia pe-un kil de zahăr și unul de ulei, sau pe promisiunea că o va duce mai bine la paștele cailor! Sau la Budapesta!

In final, îi bag in mă-sa pe toți cei care n-au ințeles că tot ce am scris mai sus, nu este un pamflet, sau amintirile mele din copilarie, ci un urlet către urechile surde ale guvernantilor care, încet și sigur, se cacă în capul românilor și-i indeamnă să se ducă dracului, cât mai departe de prostia oficializată…

 

 

P.S. Eram în clasa a V-a, când inginerul a plecat cu toată familia la Târgu Mureș. De atunci, n-am mai văzut-o nici pe Moaşa Lili, nici pe fie-sa…

Cele zece strategii de manipulare a maselor

Reprezentativ

Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor Zece strategii de Manipulare prin mediile de informare în masă. Evreu de sensibilitate anarhistă, Chomsky susţine că libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor, susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine. Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare şi analizează discursivitatea diversiunilor. Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un potop continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, experimentate pe masele mari de oameni. 

În România se practică TOATE cele zece tipuri de manipulare, fară ca nimeni să sufle un cuvant despre asta. Cine ar fi interesat ca oamenii să ştie?

Iată cele zece tehnici de manipulare macro în versiunea lui Chomsky, de altfel, extrem de intuitive:

  1.  Distrage în permanenţă atenţia publicului, ţine-l departe de adevăratele probleme sociale şi captează-i atenţia cu subiecte fără importanţă. Tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără niciun pic de timp de gândire” scrie Chomsky.
  2. Crează probleme şi apoi oferă soluţii. Această metodă se mai numeşte şi problema – reacţie – soluţie”. La început, se creează problema, sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru că tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru că publicul să ceară legi represive, în detrimentul libertăţii.
  3. Strategia “în degradeu”, mai cunoscută drept “teoria broaştei ţestoase”. Pentru că publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în degradeu”, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi, au fost impuse din 1980 până în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigura un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.
  4. Strategia acţiunii cu date diferite. O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară, obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui netotul va merge mai bine mâine” şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la un moment dat. Exemplu recent: trecerea la Euro şi pierderea suveranităţii monetare şi economice, acceptate de ţările europene între 1992 – 1995 şi aplicate în 2002.
  5. Adresarea publicului ca unor copii mici. Cea mai mare parte a publicaţilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare? Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani analizează Chomsky.
  6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire. Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsiuni sau comportamente.
  7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie. A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlul şi înrobirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă, care separa clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de cele dintâi.
  8. Încurajarea publicul să se complacă în mediocritate. A încuraja publicul să creadă că nu este chiar atât de rău să fi prost, vulgar şi incult. Pentru asta se folosesc reţetele show-urilor de Hollywood, aşa numitele reality-show-uri, emisiunile de divertisment, etc.
  9. Înlocuirea revoltei cu culpabilizarea. A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria lui nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente sau a efortului redus. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie!
  10. Şi, ultimul punct, a cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, sistemul a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât se cunoaşte el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

Cam asta e. Comentarii?