Eu îl iubesc pe Moș Crăciun!

Reprezentativ

Până pe la 6-7 ani Moş Crăciun exista! Când îţi spune un copil mai mare şi rău că Moşul e doar o poveste şi că părinţii, bunicii sau mătuşile îţi cumpără jucăriile, îţi vine să-l omori violent! Pe urmă îţi trece, accepţi convenţia şi te bucuri de cadouri. Devii la rândul tău Moş Crăciun. Evident, citeşti poveştile despre el, inventate de scriitorii şi preoţii care îl trag spre partea religioasă pe bietul moş. Ştii că nu există, ştii că e o poveste dar accepţi convenţia pentru a înfrumuseţa viaţa copiilor. Moşul nu face rău, aduce daruri copiilor cuminţi. Dacă părinţii îţi sunt săraci, n-ai fost cuminte, dacă nu… moşul îţi iartă micile greşeli.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Dumnezeu, Iisus şi toată pleiada de sfinţi şi sfinte, moaşte şi alte închipuiri. Pentru unii, ei continuă să existe şi după cei şapte ani de copilărie. De ce? Nu e o poveste la fel ca a moşului? Nu, vor răspunde credincioşii, NU, EI EXISTA! Unde frate? “În fiecare dintre noi, în sufletul tău!” Şi de aici încep ameninţările. Nu crezi? Vei arde în ligheanul (lacul, cazanul, tomberonul, depinde de imaginaţia fiecăruia) cu smoală! Când? Păi… după moarte. Atunci nu mai simt nimic. Eşti prost şi te bate Dumnezeu!  Nu mă bate! Ba da! Îţi vei petrece viaţa de apoi în iad! Discuţia poate continua la nesfârşit, de fapt continua la nesfârşit pe facebook, în grupurile de creştini şi atei. Dacă întrebi un credincios despre Moş Crăciun, îţi va spune că nu există, ca o fi existat cândva, că nu scrie în Biblie, etc. În schimb Iisus foșgăie printre noi, ia notițe şi le bagă în arhivă. Tot ce se întâmplă, e cu voia lui Dumnezeu, dacă tragi o bășină sau dacă iți rupi gâtul, tot voia Lui e. Dumnezeu (în picturi, poze, statui) e tot timpul supărat și încruntat. Moș Craciun zâmbește. De ce?

Până când? Până când îi va locul divinitatea de rezervă. Până când o religie va fi înlocuită cu alta. Moş Crăciun însă, va rămâne veşnic, poate se va numi altfel, dar va aduce mereu bucurie copiilor în miezul iernii. Eu îl iubesc pe Moș Crăciun! Restu’…

Sunt pervers în cuget şi simţiri. Aşa şi?

Reprezentativ

 

Să fi fost vreo zece fără un sfert, când mi-a bipăit telefonul. Trafic, Titulescu spre Piaţa Victoriei, dacă n-ai nervii tari, n-ai ce căuta acolo la ora aia. N-am avut de ales, aşa că, m-am aşezat la codălăul format. Scot telefonul şi văd o notificare, o notificare de apariţie nouă pe un blog, blogul unei tipe oarecare. Aha, zic, şi-a revenit Pantazi, scrie. Ia să cetim! Şi găsesc… Sunt maniacă. Şi ce dacă? Citesc tot, mai înaintez trei maşini, semaforul se face iar roşu, aşa că citesc pe îndelete. În primul rând nu sunt de acord cu titlul. Sunt perversă ar fi sunat mai bine, dar pudibonderia salvează… scriitura? După mine, ar fi sunat mult mai bine Sunt perversă. Şi ce dacă? Adică ar fi reflectat realitatea obiectivă, din punctul meu de vedere. Perversiunea şi-a făcut loc subtil în viaţa noastră de zi cu zi, nimeni nu e sfânt, toată lumea se gândeşte la… fel de fel de chestii, care nu se pot spune într-o conversaţie cu necunoscuţii pudibonzi. Te vor eticheta imediat drept obsedat/ă, pervers/ă sau dracu mai ştie cum. Dar, din perversiune se câştigă. Uite, Maria Popovici, fata care a câştigat Ai Umor (după ce l-a pus pe Cheloo să-i sufle peste proaspăt epilata-i păsărică, a câştigat douăzeci de mii de euro! Unde suflă Chelu’ creşte! Şi în timp ce mă gândeam cam ce perversiuni elegante să pun pe blog atunci când voi ajunge la tastatură, aud un claxon luuung şi disperat în spate! Mă uit în oglindă şi văd o maşinuţă cu număr de Teleorman, care în afară de claxon mai avea şi faruri. În faţă, coada a mai înaintat cu trei maşini. Pornesc frumos şi fac cei cinsprezece metri. În spate, “bolidul” cu număr de Dragnea se opreşte la 8 centimetri de bara mea. Bag pervers în marche arriere (sau manşalier cum se spune pe la noi) se aprind luminile din spate. Mini maşinuţa se înfige toată în claxon, rău de tot! Din spate se aude un “băăăă, te crezi la Orbeasca? Deschide dracu’ ochii!”. Mai înaintez zece metri şi iar se face roşu. Coltul de TR rămâne strategic la doi metri în spate. E mai bine. Ajung la intersecţie şi o iau pe Calea Victoriei. Pe la semafoare, mai arunc un ochi pe net. În paralel, o tipă cu un Q7 butonează frenetic de două intersecţii. Mă gândesc (pervers evident!) la câte a pătimit săraca până şi-a luat maşinuţa aia. În spatele ei, un ţigan şi el stăpân al inelelor, o flashuieste. Mi-aduc aminte iar de Maria Popovici şi de monologul ei. Cum ar fi ca tipa să coboare în mijlocul străzii şi să-i spună ăluia “hai mă, bagă!”. Ar fi pervers? Nu cred.

Pe trotuare văd fel de fel de… apariţii. De la tocurile de cinşpe şi bucile bine conturate la doamnele +100, cu suflet frumos şi poze din tinereţe pe facebook. Uite şi o doamnă, trecută bine de şaptezeci, cu părul ca para focului, cu irizaţii verzi! La ce s-o fi gândind, când se uită galeş după cei doi tipi descheiaţi până la buric, ce ies din sala de fitness? Aaaa, ştiu! La Arsenie Boca şi minunile lui!

În sfârşit, ajung la laptop, recitesc articolul unei tipe oarecare şi ajung la concluzia că mai avea nevoie de nişte sare şi piper, mai ales piper. Adică e kinky, dar nu atât de tare. Mai citesc vreo câteva prospături. Hope Less e ceva mai directă. La fel şi Trubadurul prin Avalon, dar e băiat şi nu se pune, băieţii poate! Poate şi Mishuk, la el se şi vede. Din viaţă ca-n piaţa e mămica şi nu cadrează. Rămâne Dincolo de uşa casei mele care le zice pe bune şi-i şi place.

Gata, am decis! Sunt pervers în cuget şi simţiri. Aşa şi? Nu sunt singurul. Să comenteze ala care nu e, dar o fi vreunul?

Spovedanie la uşa “Beciului Domnesc” de Prahova

Galerie

Această galerie conține 11 fotografii.

  Din când în când, DNA-ul mai saltă câte un politician sau fost politician, care a sărit calul rău de tot, sau care a uitat… tabla împărţirii (cu partidul). Se întâmplă însă şi altele, pe care nu le ştie nimeni, … Continuă lectura

Ion și Maria

Reprezentativ

Bucureştiul nu este doar Centrul Vechi, Piaţa Victoriei sau puzderia de mall-uri în care piţipoance de tot felul şi “vedete” de doi lei îşi plimbă fizicul şi-şi fac selfie-uri pentru facebook, rânjindu-şi dinţii şi ţuguindu-şi botul siliconat. Bucureştiul e VIAŢĂ, viaţa de dincolo de ştirile mondene, dincolo de politică, cu oameni de rând, cu săracii cei mai săraci, care-şi duc traiul de pe o zi pe alta şi pe care nu-i vede nimeni…

18La parterul blocului în care locuiesc, funcţionează mai multe fast food-uri, adică niște buticuri în care se vînd covrigi, șaorma, merdenele, sărmăluțe în foi de varză (plus viță) și alte mâcăruri de luat acasă sau de mâncat din mână pe trotuar. Mai la vale, e un magazin al Fondului Plastic și un second hand, cu mărfuri “absolut noi, cinșpe lei orice produs”, o altă șaormărie ceva mai scumpă, în care la loc de cinste găsești celebra șaorma de “pui, vită plus curcan, cu aromă de berbecuț!”.  În capăt e o tutungerie de la care nu mi-am putut lua niciodata țigări “de-ale mele” pentru că “nu prea cere lumea d-astea și dacă nu cere, de ce să luăm? Am înteles că nu au frigiderele adecvate stocării și n-am mai încercat. Tot în zonă, o gramadă de florării și florărese, gureșe, unele negre, altele (tot negre, dar…) blonde cu ochii albaștri. Restul parterului e ocupat de CEC, Poștă și vreo câteva bănci care au trecut demult de criză, dupa cum arată doamnele XXL care ies în fața băncii la fumat. Peisajul pe care vi-l descriu, se afla undeva între Piața Matache și Gara de Nord, destul de aproape de autogara de unde pleacă microbuzele spre Ploiești.

Din peisaj fac parte Ion și Maria, doi aurolaci bătâni, pe care chiar așa îi cheamă, Ion și Maria. Sunt frați. Ion mai ajută florăresele pentru o bere și câțiva lei, iar Maria cerșeşte cu sârg. Cerșește lângă șaormării, face naveta între cele două, capată destulă mâncare și pune totul într-o pungă jegoasă de plastic. Seara împarte mâncarea copiilor strazii…

Ion are un câine. Pe câine îl cheamă Labă. Cu Ion m-am “împrietenit” de când i-am salvat câinele din mașina hingherilor. După ce i-au dat două după ceafă și un șut, doi hingheri i-au luat câinele și l-au băgat în mașină. Ion urla ca din gură de șarpe, “mi-ați luat frateleeee!!!” Plângea cu lacrimi amare, dar cine să bage în seamă durerea unui aurolac isteric? M-am dus la mașină, cunoșteam câinele de câţiva ani buni, nu se despărțea niciodată de Ion, hingherii s-au uitat lung la mine, m-am uitat și eu la ei, apoi am scos din portofel cincizeci de lei și le-am facut semn sa-mi dea cățelul. S-au făcut că nu pricep, atunci am luat lațul din mana unuia și i l-am pus de gât. Ceilați au încercat ceva, dar am stâns mai tare și am spus încet: vreau câinele. Hingherului cu lațul de gât i se faceau ochii din ce în ce mai mari. Celălalt  a deschis ușa mașinii și câinele lui Ion a zbughit-o în aplauzele câtorva gură cască și în urletele Mariei. Cred că șoferul dubei sunase la Poliție, dar până să ajungă am plecat. Culmea e, că nu m-am ales nici macar cu o înjurătură…

Aseară, Ion și câinele erau la locul lor, lângă șaormărie. Maria nicăieri. Când m-a văzut, Ion s-a ridicat brusc și m-a salutat militărește, apoi mi-a spus: “vino să-ți arat ceva”. L-am urmat, am ocolit pe la dracu’ în praznic și am ajuns în spatele blocului. Acolo era Maria. Stătea în genunchi lângă o cutie destul de mărișoară și avea în mână un biberon cu tetina foarte subţire. În cutie, trei pisoi cărora încă nu le dăduseră ochii. “Sunt de la pisica albă, o știi, aia cu coada înfoiată… A calcat-o mașina de gunoi azi dimineață… acum sunt și ei singuri, la fel ca noi… dar am eu grijă să nu crească fără mamă…” Nu știam pisica albă cu coada înfoiată. Îi știam doar pe Ion și Maria, doi cerșetori cu sufletul cât Gara de Nord…

201646x404

Cine credeţi că va câştiga alegerile în Prahova?

Reprezentativ

De vreo două săptămâni viitorii deputaţi au început să colinde din sat în sat, din casă în casa, din bloc în bloc ca să adune voturi (sau intenţii de vot). Nimic nou. Candidaţii fac o grămadă de kilometri pe jos (odată la patru ani nu se pune) răcesc (că doar e iarnă şi iarna nu-i k vara vorba lu’ Băse). Au dispărut plasele cu papa bun, au apărut pliantele şi mini calendarele pe care le găseşti cu predilecţie în ghenele de gunoi. Nu vă dau exemplu de pliante, (nici de candidaţi, vorbim poimâine despre asta), toate sunt la fel, toate promit o Românie mai bună, autostradă, pensii, salarii ca-n Luxemburg (2.000 euro ăla mediu), scoli, spitale, medicamente, aer curat şi în general cam tot ce-I lipseşte prahoveanului de rând şi ar vrea să aibă. Aşa a fost şi acum patru ani. Şi acum opt. Şi acum 12. Anul viitor cum va fi? Votaţi şi număraţi, (daţi click pe „vezi rezultate”) chiar e PE BUNE!

 

Pentru cât timp?

Reprezentativ

Ştii tu frumoaso că ulciorul din care bei cu nepăsare
A fost făcut cu trudă sfântă, de-un biet olar din lumea mare?
De-un biet olar, ce-şi luase lutul înnămolit, murdar şi greu
Din ţărna unui trup de fată, curat şi suav ca trupul tău?
Omar Khayyam – Fata cu ulciorul

     Am intrat cu o strângere de inimă în cimitir. Soarele coborâse undeva, după tufele de tradafiri sălbatici, îmbrăcând zarea într-un linţoliu de purpură, parcă scriind pe cer cu nevăzute cuvinte „mi-e târziu…” Un gând mi-a încolţit în minte, un strigăt venit de nicăieri, reverberat de liniştea din jur şi spart la un moment dat în cioburi de întuneric: „să nu tulburi liniştea celor plecaţi…”
De departe, ca de după o cortină de pâslă, zgomotele se auzeau estompat: un tramvai, o sirenă a poliţiei, un ţipăt de femeie. Era oraşul, prezent, veşnic treaz, care-şi trăia mai departe sfârşitul de zi, fără să-i pese prea mult de liniştea celor ce se odihneau în juru-mi.
– Pe cine căutaţi? am auzit o voce în spatele meu. Avea dulceaţa unui lighean de tablă târşit pe pietriş. Eu îi cunosc pe toţi, sunt paznicul cimitirului de patruzeci de ani. Am ieşit la pensie, şi ce aşteaptă omul după pensionare? Mai devreme sau mai târziu, vine aici, în locul ăsta sau altul la fel. Eu m-am obişnuit, mi-a fost frică la început, dar m-am obişnuit. Aveţi pe cineva? Nu, n-aveam pe nimeni acolo, ai mei se odihnesc undeva departe, într-un cimitir de pe malul Oltului. I-am răspuns omului, apoi am dat să plec.
– Ştiu, aţi venit doar aşa, să vă reculegeţi, ştiu, ştiu. Dar dacă vreţi, mai putem sta de vorbă. Mai încolo. Eu rămân aici toată noaptea.
Am plecat pe o alee mărginită de cruci, care în lumina puţină a asfinţitului păreau din marmură neagră, unele chiar erau, iar fotografiile sepia, ale unor tineri ce niciodată nu treceau de patruzeci de ani mi-au atras atenţia. M-am oprit lângă o cruce veche. Numele săpat în piatră era simplu, cu rezonanţe ardeleneşti: Pop Ioan. Pop Ioan se născuse în 1895 undeva pe lângă Alba, venise în oraș cu cine ştie câţi ani în urmă, avusese o viaţă plină, îşi ridicase cruce de piatră neagră pe care săpase mai întâi numele său, apoi al soţiei, dar ea plecase prima, prin ’76, iar el rămăsese să o vegheze şi s-o plângă încă zece ani.
Un alt mormânt, bine îngrijit, împrejmuit cu un gard de fier forjat, în interiorul căruia se aflau două femei. Una mică, slabă, chircită în faţa crucii, se chinuia, cu nişte chibrituri umede să aprindă o candelă. Beţele sfârâiau, dar refuzau să ia foc. Cealaltă femeie, grasă, rumenă în obraji, machiată un pic cam strident, o certa cu vocea ascuţită, destul de tare ca s-o pot auzi şi eu:
– Ţi-am spus să cumperi o brichetă, ce dracu’! Doamne iartă-mă, că uite pomenii numele Răului, doar nu costă o avere! Altădată să mă asculţi, că tu nu m-ai ascultat niciodată şi nu m-ai ascultat nici când te-ai încurcat cu răposatu’, Dumnezeu să-l odihnească, că-mi fac păcate acum, după ce nu mai e, nu m-ai ascultat şi uite cum te chinui, dacă nu găseşti un chibrit, am făcut atâta drum degeaba, ooof, of, of!
Tirada femeii grase era o cerere nerostită adresată tuturor şi cum nu mai era nimeni prin preajmă, m-am apropiat, am spus frumos „săru’ mâna” şi i-am întins celei de lângă cruce bricheta. A luat-o, cred că a mormăit un mulţumesc, dar privirea plină de recunoştinţă spunea mult mai mult. În schimb, grasa a profitat din plin de ocazie:
– Vă mulţumim, domnu, vă mulţumin, ce ne făceam dacă nu eraţi dumneavoastră? Umblam toată noapteă după o amărâtă de flacără, că am venit tocmai de la Filipești să aprindem o lumânare aici, iar sor’ mea asta n-a fost în stare să-i cumpere o brichetă lui bărba’su! Vezi Vetuţă că a crescut iarba pe lângă cruce, mi-ai spus că ai smuls-o, păi nu e ruşine măi fato, ne ştie lumea, un bărbat ai avut şi tu? Vetuţa se aplecă din nou şi smulse firele de iarbă care avuseseră neobrăzarea să răsară în cele două zile de când nu fusese la cimitir…
Pe o altă alee, în faţa unui bust de marmură albă, un bătrân stătea în genunchi. Candela arunca umbre galbene pe faţa ridată iar din colţul ochilor, boabe de lacrimi se prelingeau pe obrajii de culoarea pergamentului. Murmura ceva, a litanie şi mi-a fost greu să-l întrerup. Când a terminat ce avea de spus, s-a ridicat cu greu. Atunci l-am salutat cu o înclinare a capului iar el mi-a răspuns simplu „bună seara”. S-a aşezat pe băncuţa din faţa mormântului şi a început să plângă iar. Un plâns bărbătesc, fără supine, doar lacrimi ce nu vroiau să se oprească. M-am aşezat alături. Într-un târziu, văzându-mă că tac şi-i respect durerea, a început să vorbească, cu ochii pironiţi la bustul de marmură. „Da, am iubit-o, am trăit toată viaţă împreună, o viaţă de om, cincizeci de ani, am avut numai bucurii, cu toate că am fost doar noi amândoi şi ea a plecat, era seară, ca acum, când a plecat, doar că a fost pe doisprezece mai… Vin în fiecare seară aici şi stăm de vorbă, să nu râzi, stăm de vorbă, îi spun ce s-a întâmplat peste zi, iar ea câteodată îmi răspunde. Ştiu că mă aude, că e undeva acolo sus… Acum trei săptămâni am visat-o, era atât de tânără şi frumoasă, ca atunci când ne-am cunoscut şi mi-a fost parcă ruşine că am îmbătrânit. Dar ea mi-a spus în vis „nu fi supărat, că vom fi iar împreună” şi a plecat uşor, iar a doua zi dimineaţă, când  m-am trezit înfloriseră salcâmii… I-am adus flori de salcâm, îi plăceau tare mult şi de atunci o visez în fiecare noapte…”

Am plecat doar când noaptea a intrat în drepturi depline. La poartă, paznicul mângâia un câine mare şi negru care la rândul său îi lingea mâna. „E Cerber al doilea, primul a murit de bătrân acum vreo zece – doisprezece ani.  L-am îngropat într-un colţ al cimitirului, departe, că nu se cădea altfel. Păzise şi el somnul oamenilor şi nu merita să… Acum îl am pe ăsta, e şi el bătrân şi ştie unde mi-am făcut locul de veci. Din când în când, mergem acolo şi el o ia înainte şi se opreşte chiar la loc. Ştie…”
Zgomotul oraşului m-a îmbrăţişat brutal. Am trecut dintr-o lume a liniştii în cea a vieţii care nu prea are habar de ce se întâmplă-n juru-i. Şi din nou, un colţ de gând se aprinse acolo, undeva, ca o candelă uitată: pentru cât timp?…

Vasile. Cel care își plânge morții…

Reprezentativ

Aproape în fiecare seară, plec spre București pe DN1, la ore destul târzii. La un moment dat, pe la Balotești, un câine mare și negru sare în spatele mașinii, latră ca un nebun apoi se retrage strategic sub gardul din marginea drumului. Cei care merg frecvent pe DN1 îl cunosc și-l feresc, cei ce trec pentru prima oară frânează violent ca să nu-l bage sub roți pe maidanez. Câinele insă, n-are nicio problemă, latră furios, cu toate că, dacă oprești mașina o ia fugă. E prezent la “datorie” în fiecare moment al zilei și al nopții, de parcă ar avea o misiune de îndeplinit. “Navetiștii” de pe DN l-au botezat Vasile și din când în când, îi aruncă din goana mașinii cîte ceva. Într-o seară, m-am oprit (după ce mi-am luat porția obligatorie de lătrături) un pic mai încolo și am încercat să-i dau ceva de mâncare. Cățelul s-a apropiat, a latrat de-un salut, a luat frumos osul și a plecat spre gardul unde-și face veacul. Când să mă urc în mașină, un moșulică îmi spune buna seara. Îi răspund, iar omul, fară nicio introducere, începe sa-mi spună povestea lui Vasile. “Mă-să era o cățea neagră, mare, care avea culcușul dincolo de gard, gardul de tablă, ăla vopsit în verde, acu’ nu mai e verde, că s-a schimbat proprieterul și l-au facut altfel. Cățeaua a fătat vreo șase pui, toti negri ca ea, numai unul era tărcat, pe unii i-au luat oamenii buni la suflet, pe alții i-au calcat mașinile, că erau mici și proști și oamenii aruncă mâncare în mijlocul drumului… Mai rămaseseră doi, cățelul tărcat și Vasile, pe care nu-l cheama Vasile, așa îi spuneți voi, ăștia de pe deneu, îl cheamă Câine și atat. Într-o seară, cineva a aruncat în mijlocul drumului niște oase. Cățelul tărcat a fugit să apuce unul. Era mic… l-a făcut praf o mșină… Eram acolo. Cățeaua a început să urle și a fugit spre el. Murise… L-a luat în gură să-l aducă la gard, acasă… O altă mașină care venea cu viteză, i-a lovit pe amndoi… praf i-a făcut, i-a întins pe asfat. Căteaua a murit cu puiul în gură, cu puiul ei tarcat… așa au și ridicat-o maturătorii… Pe ăla negru l-am luat eu în brațe, se zbatea și urla săracu… L-am luat la mine acasă, dar a fugit și de atunci stă pe marginea drumului și înjură, da, da, înjură mașinile care i-au omorît mama. Să fie vreo trei ani…”

Dacă treceți pe DN1, dinspre Ploiești spre București iar pe la Balotești vă latră un câine mare și negru, nu-l înjurați… E doar Vasile, care își plânge morții…

caine

Ce dracu se întâmplă, chiar suntem toți tâmpiți?

Reprezentativ

„Ne confruntăm în întreaga lume, cu o conspiraţie monolitică şi nemiloasă, care se bazeazã în mod primordial, pe jurăminte secrete şi pentru a-şi extinde sfera de influenţă se bazeazã pe infiltraţie în loc de invazie, pe subversiune în locul alegerilor democratice, pe intimidare, în locul libertãţii de a alege…” Sunt cuvintele lui John Fitzgerald Kennedy, JFK, preşedintele american asasinat în 1963, spuse cu puţin înainte de a fi împuşcat. De cine? Nici până în ziua de astăzi nimeni nu ştie, cu toate că au existat o grămadă de aşa zişi vinovaţi, care au sfârşit în marea lor majoritate, asasinaţi la fel ca preşedintele. Documentarul pe care vă sugerez să-l urmăriţi, extrem de actual astăzi, cu toate că a fost făcut acum opt ani, vă va purta într-o lume pe care n-aţi avut de unde s-o cunoaşteţi, ea nu este prezentă în mass media la care aveţi acces şi mai mult, informaţia este ascunsă de ochii lumii. De ce? Pentru că, în orice situaţie cunoaşterea înseamnă putere, iar puterea nu va sta niciodată în mâinile poporului, chiar dacă toţi politicienii clamează democraţia. De câteva zile, Donald Trump a devenit preşedintele Americii. Este asta o conspiraţie? Nu, poporul a votat! Aiurea, când are poporul dreptate? Niciodată.

Dacă aveţi timp, urmăriţi filmul. Are două ore, e subtitrat în româneşte. Dacă n-aveți prea mult timp… lăsaţi-l să treacă pe lângă voi, iar atunci când vă veți întreba DE CE, răspunsul va fi o ridicare din umeri. Vreți asta?

Aveţi mai jos scenariul primelor douăzeci din minute de film.

O conspiraţie globală există. Nevăzută. Termenul în sine „secretizat” este respingător, într-o societate liberă şi deschisă. Controlul, Vegherea, Colectarea informaţiei, cu toţii ştim că ea există dar în ce constă? Pentru fiecare întrebare privind lumea în care trăim, există o teorie a conspiraţiei oferită de undeva, celor căreia i se adresează. Aceste teorii ale conspiraţiei sunt în număr de sute şi aproape întotdeauna, tind să se afunde sau, în cel mai bun caz, duc spre altă conspiraţie şi tot aşa la infinit. Chiar dacă devine evident pentru cei mai mulţi că ceva nu este în ordine şi că un anume fel de conspiraţie globală chiar există, este încă foarte greu de văzut ce presupune ea exact şi unde adevărul se află cu adevărat. Jonh F. Kennedy a descris-o astfel: „Ne confruntăm în întreaga lume… cu o conspiraţie monolitică şi nemiloasă care se bazează în mod primordial pe „jurăminte secrete” pentru a-şi extinde sfera de influenţă, care se bazează pe infiltraţie în loc de invazie, pe subversive în locul alegerilor democratice pe intimidare, în locul libertăţii de a alege. Este un sistem ce concentrează vaste resurse umane şi materiale pentru crearea unei maşinării unitare, deosebit de eficiente ce combină armată, mijloace diplomatice, inteligenţă, mijloace economice, ştiinţifice şi operaţiuni politice, operaţiunile îi sunt ascunse, nu publicate, greşelile îi sunt îngropate, nu apar în ziare iar dizidenţii îi sunt aduşi la tăcere…

Nu încurajaţi nici o cheltuială nu îi este anchetată nici un secret nu îi este dezvăluit Mai târziu, în încercarea de a conduce o investigaţie asupra asasinării lui Kennedy directorul FBI, John Edgar Hoover manifestă aceleaşi sentimente când spune: „Individul devine handicapat când este confruntat cu o conspiraţie atât de monstruoasă ce-l face să creadă că e imposibil ca ea să existe”

Este timpul ca oamenii din întreaga lume să pună piciorul în prag şi să acorde atenţie urgentă, importanţei acelor două fraze dar totuşi iţi vine să spui, „chiar dacă am face asta, cum ar putea individul obişnuit să ajungă la rădăcinile acestei probleme?” Și chiar dacă vom ajunge vreodată la rădăcinile ei, ce am putea face?”

Şi acestea amândouă sunt întrebări foarte bune…

Ei bine, cea mai bună metodă de a începe este să renunţi la fluorura din dietă şi să încerci să înţelegi istoria reală. Apoi învaţă să priveşti fiecare ştire dintr-o perspectivă globală. Ignoră ce-ţi spun ei să crezi şi încearcă să încadrezi evenimentul acolo unde aparţine, la scară globală. Apoi foloseşte acel străvechi proverb grecesc:

„Cui Bono?” (Cine beneficiază?) Şi mai important, când descoperi un adevăr, dezvălui o minciună sau găseşti o anomalie, spune-le prietenilor, răspândeşte informaţia cât poţi de mult pentru că mass media, cel mai probabil nu o va face. Dar cel mai important dintre toate este să fii conştient de ceea ce te înconjoară privind dintr-o perspectivă globală. Să vezi imaginea de ansamblu. Lumea întreagă e un teatru şi tot ce se întâmplă este planificat să se întâmple astfel şi sunt anumite tipare…
Uită-te la istorie şi fii conştient de lecţiile ei, dar nu o lua ca atare. Nu insista asupra pierderilor din trecut sau pe trecutul tău personal care pare că se repetă. De asemenea uită-te la viitor şi vezi că el depinde de cum ni-l facem fiecare din noi, dar nu te axa prea mult pe acest aspect… Nu sta aşteptând să se întâmple miracole sau evenimente care să schimbe lumea, câştiga înţelepciune şi cunoaştere. Priveşte imaginea de ansamblu. Trecutul şi viitorul vor deveni evidente. Căutând adevărul despre ceea ce se întâmpla în această lume, sunt multe piste false de care te loveşti şi un număr vast de conspiraţii din care poţi alege. Multe dintre ele par posibile pentru că, multe dintre ele sunt parţial adevărate, dar toate sunt proiectate în aşa fel încât să nu ducă nicăieri, sunt proiectate doar pentru a-ți distrage atenţia. Totuşi, când cineva trece dincolo de limita lor normală, devine vizibil că la baza tuturor conspiraţiilor, este una foarte reală, fiind în acelaşi timp sclipitoare şi înfricoşătoare prin simplitatea ei şi de departe, cel mai deştept lucru care l-a făcut cel care a săvârşit-o, a fost să construiască o cultură a conspiraţiilor.

O parte marginală a societăţii a perpetuat ani de zvonuri şi nenumărate alte non existențe şi parţial informative conspiraţii, pentru a reprima adevărul şi a perpetua un aer interminabil de ridicol în jurul subiectului.
Discuţii despre extratereştri…
Tehnologii secrete…
Porţi galactice…
Muşamalizări extraterestre…
Conspiraţii guvernamentale…

Toate sunt subiecte care ar putea sau nu fi adevărate şi sunt mereu proiectate pentru a alimenta imaginaţia și a distrage curioşii şi pentru a oferi substanţă celor care ştiu că ceva se întâmplă dar pur şi simplu nu ştiu ce anume În ultimul timp suntem martorii celei mai complete şi plauzibile posibilităţi dintre toate. O teorie care pare să le explice perfect pe toate celelalte…

 

“Pământul se va cufunda în întuneric!” Vine apcalipsa? Iar?

Reprezentativ

 

 

 

“Specialiştii” spun că, începând cu 15 noiembrie, ora 3:00 a.m, până pe 30 noiembrie, ora 16:15 p.m, Pământul se va cufunda în întuneric cauzat de un eveniment astronomic între Venus și Jupiter. 
Venus va trece prin sud-vestul planetei Jupiter și va străluci de zece ori mai mult decât aceasta. Lumina lui Venus va încălzi substanța gazoasă din care este format Jupiter, cauzând o reacție masivă. Această reacție va aduce la eliminarea unei cantități mari de hidrogen în spațiul cosmic, care va intra în contact cu Soarele pe data de 15 noiembrie, ora 2:50 a.m.
Hidrogenul va cauza o explozie masivă pe suprafața Soarelui, care va duce la creșterea instantanee a temperaturii acestuia, cu 9.000 de grade Kelvin.
Exploziile îi vor da Soarelui o culoare bleu. Soarelui îi vor trebui 2 săptămâni să capete culoarea galbenă.
Se mai arată că temperatura de pe suprafața Pământului va crește cu 8 grade Celsius și nu vor fi fenomene majore.

Ştirea a făcut înconjurul Internetului. Unele surse spun că informaţiile de pe site-ul newsformeplus.com ar fi false.

Aşa zicem şi eu.

Jumătate de noapte la Sihăstria

Reprezentativ

Vă rămasesem dator cu o poveste, poveste ce se leagă cumva de articolul pe care l-am scris în urmă cu câtva timp despre Patriarhul Daniel. După ce acesta își termină periplul prin lume (citește misiunea) adică prin SUA, Elveția, Canada și altele, la 6 august 1987 intră în viața monahală la Mănăstirea Sihăstria cu numele Daniel. Despre Mănăstirea Sihăstria voi vorbi în cele ce urmează…

Aveam vreo șaptesprezece ani, eram în anul patru la liceu, am făcut cinci, de abia se inventaseră liceele de specialitate și dacă mă gândesc bine, aș fi făcut cu drag vreo șapte, dacă aș fi știut ce mă așteaptă… Așadar, aveam șapteșpe, făceam sport (cu Nea Petrică Mosoia, profesorul de sport care îmi era diriginte și antrenor de lupte) și abia așteptam vacanța de vară. În vacanță plecam de nebun să fac un ban prin cârciumile de pe litoral sau, plecam cu rucsacul în spate spre munții patriei dar, invariabil, ajungeam tot la… mare. În vacanța despre care vreau să vă povestesc, am hotărât, împreună cu doi amici de la Liceul de Muzică Pitești, (acum Dinu Lipatti) Sandu Săvulescu – violă și Bogdan Neculce – violoncel, să vizităm mănăstirile din Moldova. Am plecat cu autostopul până la București, apoi cu trenul până la Suceava. Am văzut Dragomirna, am coborât la Pătrăuți, Bogdana, Sucevița, Moldovița, Humor, apoi Voronețul, care atunci era o mănăstire frumoasă și un pic tristă, celebrul albastru din ilustrate dovedindu-se a fi un ultramarin spălăcit, nici pe departe albastrul care înfierbânta imagianația pictorilor. Ne-am întors la Gura Humorului și am ajuns într-un camion cu lemne la Târgu Neamț, apoi la Agapia. Cine a fost acum mulți ani la Agapia poate își mai aduce aminte de pârâul cu același nume, care curge pe lângă zidurile mănăstirii. Acolo am pus cortul, dar a venit la noi o maicuță tinerică şi fâşneaţă care ne-a spus că noaptea e frig și că, pentru douăzeci de lei, putem dormi la ea. Am plecat fără comentarii, femeia ne-a dat să mâncăm, am aflat ca avea douăzeci și șapte de ani și că “s-a retras” la mănastire din motive de… dragoste. Au mai venit încă două “colege”, am băut o sticlă de rom, apoi fetele au adus niște vin și… ne-a trezit toaca de utrenie de la manastire. Fetele au plecat oarecum rușinate și rumene în obrăjori, iar noi am dat cu banul unde să mergem: la Secu sau la Sihăstria. A picat Sihăstria. Am ajuns după apus, când soarele se ascunsese demult după munte. Ne-a deschis un călugăr bătrân, care, cred că nu mai atinsese apa de la potopul lui Noe. Ne-a cerut 25 de lei si ne-ai condus într-o chilie cu două paturi. Amicul Sănducu avea vreo 40 de kile, asa că, nu era o mare problemă. Din saltele, paiele, destul de bătrâne și ele, împrăștiau un miros de grajd abandonat în pripă. La un moment dat, în chilie a intrat un călugăr tânăr, imberb, cu niște obrajori bucălați și o privire cam umedă. S-a așezat pe pat, lângă mine. Din vorbă în vorbă, am aflat că îl cheamă Andrei și că saltelele au purici. Ca un facut, mâna i-a alunecat încet spre augustul meu posterior. În primul moment, am crezut că e un fel de salut de bun venit, ceva mai jos de umăr, dar parcă era prea jos! Așa că l-am prins de mînă și am început să-l strâng până a căzut în genunchi și a început să urle. Ce-a urmat, e simplu de povestit, a venit călugărul cel bătân, ne-a dat banii înapoi și am dormit în noaptea aia în cort, departe de mănăstire.

Cam asta a fost. Am stat o jumatate de noapte la Sihăstria. Cum s-o fi descurcat însă părintele Daniel, un an si ceva cu bucălatul?