MOARTEA VINE DIN SISTEMUL SANITAR DE STAT

Reprezentativ

Am avut bafta chioară să mă pricopsesc cu o boală, aberantă ca toate bolile. Niște artere din piciorul stâng s-au înfundat, blocat și piciorul a început să mă doară îngrozitor. După câțiva metri de mers pe jos, pulpele îmi luau foc! După trei apăsări pe ambreiaj, la fel. Diagnosticul, pe limba medicilor, obstrucţie femuro poplitee distală, ischiemie critică a membrul inferior stâng. Pe limba omului de rând, doare ca dracu!

Ca tot românul neinstruit, m-am dus întâi la medicul ortoped, care după ce s-a uitat la piciorul meu, aproape vânăt, a chemat un chirurg cardiolog, care a decis rapid că trebuie să fac o arteriografie. Unde? Cineva a venit cu ideea, Institutul de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu”. Unde e? La Fundeni. Am plecat în viteză. Acolo, medicul de gardă, dr. Cristina Ceck, m-a băgat la toate aparatele posibile și imposibile, m-a trimis la diverse cabinete, unde am fost uns cu gel, cu vaselină, cu… așa cum cerea protocolul medical. După vreo trei ore, am ajuns în fața unui medic, chirurg cardiovascular, dr. Dan Florin Barzoi, care foarte amabil, mi-a spus că este necesară o arteriografie. Ok, am zis, acum sau…? “Nu, nu acum, în câteva zile, vă sunăm noi, nu avem acum locuri libere, ştiţi, covidul…” Am plecat şchiopătând, sperând că cele „câteva zile” vor trece rapid și voi scăpa într-un fel sau altul, de durere… P-asta cu „vă sunăm noi” o știam, dar nu mi-am imaginat că…

… au trecut aproape trei săptămâni, în care puse cap la cap, n-am dormit mai mult de zece, cinsprezece ore, am înghițit o tonă de pastile, mi-am făcut stomacul praf, am urlat de durere și, mai ales, am blestemat covidul, mama covidului, pe tăticul lui și tot sistemul sanitar românesc. După o noapte de dureri cumplite, am decis să dau buzna la C.C. Iliescu, fără să mai aștept invitaţia doctorului Florin Barzoi, care, după câte am aflat ceva mai târziu, avea să vină undeva între Crăciun și paștele cailor… După o discuție de vreo două ore, după nişte telefoane, după completarea unui maldăr de formulare, am fost acceptat la internare, pentru arteriografie. Internarea a început cu trei zile de izolare și un test covid. Pe lângă probele luate din nas și gât, mi-a mai fost “prelevată” o probă și din… cur! Asta e, am suportat cu stoicism întoarcerea pe dos a hemoroizilor și durerea de după. Așa o fi protocolul, mi-am zis și am adormit după o doză dublă de Algocalmin…

A doua zi, spre seară a venit o asistentă care mi-a spus veselă “te mut în zona verde, gata!” Adică ieșisem “negativ” la covid și mă puteam duce în salon. În salon, am dat peste Vasile Băjenaru, un tip din Târgu Jiu, care era proaspăt operat la piciorul stâng. Mi-a povestit că medicii de la Târgu Jiu i-au propus să-i tăie rapid piciorul ca să scape de durere, dar, o doctoriţă cu creierii întregi, l-a trimis la București, la C.C. Iliescu iar medicii de aici l-au operat și a rămas întreg. Bravo! M-am bucurat că nu stau la Târgu Jiu și că n-am avut parte de asemenea tratament. M-am bucurat cam repede…
Ceva mai târziu a venit o infirmieră, care m-a fixat câteva secunde, apoi a decretat ”hai să te epilez!” I-am spus că m-am epilat acasă, că ăsta e un obicei de demult, dar nu m-a crezut. ”Să verificăm”. Mi-am dat pijamaua jos. S-a holbat câteva secunde, apoi a tras concluzia că e în regulă și a luat-o din loc. Pe Vasilică, colegul de salon, l-a apucat râsul. Am mai petrecut o noapte de dureri…

A doua zi dimineață, a venit o asistentă care m-a anunțat că sunt programat la arterio. Pe la 10, a venit o infirmieră și m-a dus cu un scaun cu rotile la sală…

Toată procedura a durat cam o oră și ceva. Nu m-au atacat inghinal, ci prin mâna dreaptă, mi-au băgat o cameră și m-au vizionat la interior. M-au adus apoi în salon și am avut parte de o oră de linişte.
După o oră, a intrat în salon doctorul Dan Florin Bârzoi. S-a rezemat de tocul ușii și a început să vorbească. Mi-a spus că, problema e mult mai gravă decât se aștepta și că singura modalitate de a scăpa de durere, este… amputarea piciorului stâng, apoi a celui drept… Vorbiți serios? l-am întrebat. Da, a fost răspunsul ferm și răspicat al doctorului Bârzoi.

Sunt un individ care a suferit multe, a văzut multe și a trăit o lungă perioadă între viață și moarte. Dintr-o dată, irațional și inconștient, m-a apucat frica… Frica de mutilare, frica de ce voi face atunci când voi rămâne fără picioare. Mai mult, o frică dublată de insatisfacția aberantă că acela care-mi va tăia picioarele nu este un sodat de pe câmpul de luptă, care strigă Allahu Akbar! și se aruncă de nebun într-o încleștare mortală, care pe care, pentru că lui aşa îi cere Allah, iar mie solda… Cel care taie cu zâmbetul pe buze, din carnea mea, e un tip școlit, îmbrăcat în alb, care n-a mirosit în viața lui praful de pușcă, sudoarea soldatului înnebunit de frică sau motorina arsă a carelor de luptă. El taie, pentru că, în sinea lui, are senzaţia că-mi face un mare bine, prelungindu-mi viața cu câteva zile, luni sau ani, dar transformându-mă dintr-un om întreg, într-un infirm, într-un olog, un handicapat fară niciun fel de orgoliu și viitor… El, omul în alb te transformă, fără scrupule, într-o moluscă vorbitoare, într-o rămășiță, pe care, doar familia, în virtutea unei inerții consensuale, sau bunii prieteni, o acceptă cu un fel reținut de silă… Într-o clipă mi-am dat seama că nu era vorba despre frică, ci despre un fel de umilință, care se așează ca o gheară în stomac și strânge, strânge… Am retrăit groaza pe care a trăit-o colegul de salon, Vasilică Băjenaru din Târgu Jiu, când un medic la fel de limitat, i-a propus același lucru…

  • Și nu există nicio variantă? am întrebat după mi-am înghițit nodul de rigoare.
  • Din păcate, nu există. Dacă vreți, vom încerca un tratament, care durează câteva luni și care s-ar putea să aibă ceva șanse. Dar, dacă vreți să scăpați de durere, vorbiți cu familia și hotărâți-vă când facem amputarea.

I-am mulţumit doctorului Bârzoi pentru amabilitatea de a mă fi informat. O secundă mai târziu mi-am imaginat că oricare dintre metodele de a-l strânge de gât, presupunea deplasarea mea din pat până la el, circa trei metri… Mi-am revenit când m-am gândit că amputarea picioarelor mele se putea realiza la fel de bine şi într-un spital penitenciar…

Am început să dau telefoane, sperând într-un ajutor care putea veni de oriunde. Și a venit! Amicul Costel Labontu și-a adus aminte că un prieten de-al lui, a avut aceeași boală ca mine și pe care l-a salvat un medic genial, care i-a făcut o grămadă de bypassuri și alte chestii. Mi-a dat numărul de telefon al doctorului. De acolo, din spitalul C.C. Iliescu, l-am sunat, neţinând cont că nu este nici ora potrivită, nici că omul poate fi în sala de operaţie. Mi-a răspuns o voce amabilă, cu un pic de accent ardelenesc. Sunt doctorul Călin Popa, cu ce vă pot ajuta? I-am povestit pe repede înainte, un pic alambicat și probabil parțial incoerent ce mă durea. I-am spus despre posibila amputare. Mi-a răspuns să nu intru în panică, întotdeauna există o şansă, iar dacă există, înseamnă că poate fi fructificată. Apoi mi-a spus să-i trimit dosarul medical și CD-ul cu arteriografia. Întâmplător, era în București, așa că am procedat urgent la trimiterea documentaţiei la adresa indicată. A doua zi, când mă așteptam mai puțin, doctorul Călin Popa m-a sunat! Mi-a spus că nu e dracul chiar așa de negru și că ar fi bine dacă aș ajunge la spitalul Polisano din Sibiu, să mă vadă. Evident am spus da, spitalul putea fi şi la Vladivostok, voi ajunge. Între timp, am văzut toate interviurile cu doctorul Popa, interviuri ale căror linkuri le veți găsi la sfârșitul articolului și pe care vă sugerez să le vedeți, chiar dacă, deocamdată, n-aveți nevoie de serviciile unui chirurg de excepție.

Spitalul

Am luat legătura cu Isabela, Cerberul doctorului Popa, care mi-a dat toate indicaţiile despre ce trebuie să fac, cum și când să ajung, ce condiții trebuie să îndeplinesc, etc. De fapt, ca să respectăm adevărul istoric, nu eu am vorbit, ci fiică-mea Diana, care, (gravidă și extrem de ocupată cu puștiul Patrik – 3 ani) a preluat „cazul” și a purtat toate discuțiile pentru mine. Câteodată, e mai simplu să te lași dus de cineva de încredere, undeva într-un loc în care nu numai că nu-ți va tăia un imbecil picioarele, ci un doctor adevărat se vă strădui să le redea întrega funcționalitate…

Prima seară. M-au cazat într-un salon elegant, care în afara paturilor speciale, n-avea nimic comun cu un salon de spital. Fiecare pat cu televizorul său, care avea un sistem de sonorizare personalizat, accesibil doar din pat. După mi-am făcut un duș, a bătut cineva discret la ușă. Am răspuns și a intrat o asistentă.

  • Sunt Cristina și sunt asistenta care va avea grijă de dumneavoastră în această seară. Cum vă simțiți?
  • Bine acum, i-am răspuns. Mi-a luat apoi temperatura, tensiunea, mi-a băgat deja obișnuitele bețișoare covid în nas și gât. La un moment dat, a îngenunchiat lângă pat.
  • Vă rog să-mi dați mâna.
  • Așa, dintr-o dată, fără nici un pic de curte, fără o întâlnire, fără…?
  • Da, sigur, mi-a răspuns zâmbind Cristina, trebuie să vă pun o branulă și apoi să vă iau sânge.

Aflasem deja că spitalele sunt niște locuri pline de vampiri, care cel puțin odată pe zi, îți vor “recolta” o porție de sânge proaspăt, așa că am lăsat-o pe Cristina să-mi extragă prețiosul lichid. După ce a umplut vreo trei – patru jumătăți de eprubetă, mi-a urat o seară bună și mi-a spus că dacă am nevoie de ceva, să apăs butonul roșu. Ceva, orice? “Sigur, orice în limita regulamentului spitalului”, a răspuns fata, mi-a zâmbit și a plecat. S-a întors peste câteva minute cu un braț de hârtii, pe care a trebuit să le completez și semnez, tot conform regulamentului…

A doua zi, a trecut pe la mine medicul anestezist, care mi-a explicat în ce va consta intervenția și alte detalii pe care le-am ascultat, dând din cap inteligent, cu toate că mă gândeam la un singur lucru: scap cu piciorul întreg sau nu? La un moment dat, am întrebat-o acest lucru pe doamna doctor… Dacă ați ajuns la noi, vă mai îndoiți? Întrebarea răspuns mi-a demolat brusc toate semnele de întrebare și într-un flash, m-am văzut jucând mingea cu nepoțelul Patrik…

Vă mai spun ceva: în toate discuțiile pe care le-am avut cu doctorul Călin Popa, niciodată n-a pomenit de imbecilul care s-a oferit să-mi taie picioarele, a evitat mai mult decât diplomatic răspunsul și a schimbat elegant vorba. Asta înseamnă sa nu-ți pese de imbecili, chiar dacă fac parte din aceeași castă…

Seara, a venit o infirmieră și mi-a spus că va trebui să mă epileze… total! Adică și părul de pe spate, de pe piept, etc. A stricat vreo patru aparate de ras. Când am ajuns în salon, mă așteptau alte două asistente care mi-au propus elegant… o clismă! De fapt două, una seara, cealaltă dis de dimineață. Le-am făcut…

În ziua următoare, epilat și dublu clismat, am fost dus la sala de operaţie. Nu prea țin minte ce s-a întâmplat acolo, știu doar că în momentul în care am ajuns, o doamnă mi-a zâmbit și… zâmbetul ăla m-a adormit instantaneu!

M-am trezit seara la AŢI, mi-era groaznic de sete, o asistentă mi-a dat să beau apă cu paiul, apoi am adormit iar și iar… M-am trezit în salon, în alt salon, în care mai era cineva. Am aflat că operația durase aproape cinci ore și că totul era ok. A trecut doctorul Popa, mi-a luat temperatura piciorului, zis că e perfect. Am adormit din nou.

Dimineaţa, colegul de salon, nenea Costică Negoescu, din Craiova, a fost dus la sală. Îi zic nenea, că are cu vreo câțiva ani mai mult ca mine, iar în Oltenia, așa se spune. Am rămas singur în salon. A început să mă doară. Cristina, asistenta pe care am cunoscut-o în prima zi, mi-a băgat niște calmante într-o perfuzie. Apoi, asistenta de noapte, Maria Banciu a făcut exact același lucru. Maria, o femeie zdravănă, sibiancă sută la sută, s-a prins din prima că mă doare și mi-a băgat Algocalminul de rigoare… În noaptea aia am făcut pipi în celebra „rață”, neputându-mă duce singur la wc. Neplăcut…

A ajuns și Costică în salon. Doctorul Popa a spus că avem operații gemene. M-am împrietenit cu Costică și în fiecare zi, facem schimb de impresii post operatorii. E bine.

Pe doctorul Călin Popa l-am văzut de câteva ori, în fugă. Mi-a văzut piciorul, i-a luat pulsul şi temperatura apoi a zis “e bine”. Singura parte a fizicului meu, importantă pentru el, este amărâtul ăla de picior, care era gata-gata să fie jertfit pe altarul incompetenței unui alt doctor, Dan Florin Bârzoi, plictisit de sistemul de stat, la un pas de pensie, un medic pentru care pacienții nu reprezintă decât o sursă de venit, nicidecum oameni vii… Din fericire, există și OAMENI ca doctorul Călin Popa, doctor din vocație, care nu acceptă sub nicio formă ciopârțirea corpului uman, indiferent cui i-ar aparține. Cum să-i mulțumești unui asemenea OM, altfel decât scoțându-ți simbolic pălăria și înclinându-te adânc? Mulțumesc, domn Doctor! Mulțumesc doctore Călin Popa, în numele meu, al familiei mele și al celor din Marea Familie pe care i-ați făcut bine!

Mulțumesc medicilor care au lucrat cot la cot cu doctorul Călin Popa, asistentelor Cristina, Maria, și celorlalte pe care n-am aflat cum le cheamă, mulțumesc infirmierelor, îi mulțumesc Isabelei, cea care le știe pe toate și nu în ultimul rând, Clinicii Polisano Sibiu.

P.S.: Astăzi, 18.10.2021, am citit pe facebook următoarele

Dr. Călin Popa, medic primar chirurgie cardiovasculară, este șeful secţiei de Chirurgie Vasculară din cadrul Spitalului Monza
Dr. Popa s-a format profesional în Franţa, la Hopital Louis Pradel din Lyon (1990-1993) și la Spitalul Universitar din Reims (2001-2002) și a urmat cursuri internaţionale de specialitate în Amsterdam (Olanda), Cracovia (Polonia) și Paris (Franța).
Doctor în știinte medicale din anul 2004, dr. Popa este, de asemenea, cadru didactic (din 1991) și Șef Lucrări (din 2008) în cadrul Universităţii de Medicină și Farmacie “Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca.
Anterior, dr. Popa a profesat în spitale precum: Spitalul Clinic Fundeni din București (1987-1990), Spitalul Judeţean Cluj-Napoca (1990-1991), Institutul Inimii „Niculae Stăncioiu” din Cluj-Napoca (1991-2000) și un spital privat din Brașov (2000-2010).
Dr. Călin Popa este membru al mai multor asociaţii profesionale de profil: New York Academy of Medicine, Societatea Română de Chirurgie Cardiovasculară, Societatea Română de Chirurgie Vasculară și Societatea Europeană de Chirurgie Cardio-Toracică.
Intervențiile chirurgicale vasculare pe care dr. Popa le realizează în cadrul Spitalului Monza:
• arteriopatii obliterante:
– bypss aorto-femural
– bypass aorto-bifemural
– bypass extra-anatomic
– bypass femuro-popliteu
• chirurgia carotidei
• ischemia mezenterică cronică
• tratamentul anevrismelor arteriale
• tratamentul chirurgical al anevrismelor toraco-abdominale
• chirurgia tumorilor cu interesare vasculară
• cura chirurgicală a varicelor.
Intervenții chirurgicale din sfera chirurgiei cardiovasculare efectuate de către dr. Popa în cadrul Spitalului Monza:
• bypass coronarian
• plastie valvulară mitrală – clasic și minim invaziv
• protezare valvulară mitrală – clasic și minim invaziv
• protezare valvulară aortică – clasic și minim invaziv
• tehnici chirurgicale specifice adresate valvei aortice, rădăcinii aortice și aortei ascendente (operația Bentall, operația Tyron David, operația Cabrol, operația Yacub)
• intervenții chirurgicale adresate disecției de aortă
• intervenții chirurgicale adresate complicațiilor mecanice ale infarctului miocardic.
Pentru programări la dr. Călin Popa, sunați în call-center-ul Spitalului Monza – 021.9983.
Chirugia vasculară este o specialitate medicală ce tratează afecțiunile ce au legătură cu sistemul vascular al organismului (arterial, venos, limfatic). Chirurgia vasculară s-a dezvoltat pornind de la necesitățile specifice ale chirurgiei cardiovasculare (chirurgia cardiacă). Competențele în cadrul acestei specialități se adresează deopotrivă chirurgiei vasculare și chirurgiei cardiace.
LA MAI MARE, DOCTORE CĂLIN POPA! 

Clipuri cu si despre doctorul Călin Popa

https://www.facebook.com/doctorulzilei/videos/2542312606017717/UzpfSTExMDUxNDc0MDQyMDQ3MToxNzI3MDk1MjA4Njc2NTk/

https://www.facebook.com/DrCalinPopa/videos/961764037574233/

https://www.facebook.com/DrCalinPopa/videos/618631572307102/

Mai daţi-i o clipă lui Ilie Micolov…

“Dragoste la prima vedere”, “Şoferul şi multe altele… O generaţie i-a fredonat melodiile şi l-a ridicat la rang de artist. Acum artistul e grav bolnav. Şi ceea ce e şi mai grav, este că e singur… Singur şi uitat de prieteni, asemeni tuturor artiştilor care îmbătrânesc, dar a căror voci rămân veşnic tinere în palylisturile radiourilor. Ilie e bătrân, bolnav şi singur. Banii din “pensia de artist” nu-i ajung nici să-şi cumpere medicamente…

Din când în când îi mai calcă pragul pragul un prieten, dintre puţinii care i-au mai rămas şi-i aduc de Paşti şi de Crăciun câteva ouă şi-o sticlă de vin. Vinul nu-l mai bea, Ilie nu mai bea vin demult, diabetul şi alte boli au făcut din uriaşul cu ochi blânzi o epavă. Inima şi cele câteva zeci de alte diagnostice zac în dosarul pe care Ilie îl ţine la loc vizibil “în caz de ceva, să ştie doctorii ce mi-au făcut alţi doctori până acum…”

Ilie a apărut de nicăieri prin anii ‘80. Chiar de nicăieri nu, el a fost până la un moment dat “om aşezat, contabil”„Nu mi-am ales drumul în muzică. Eu nu mi-am ales niciodată nimic. Până la o vârstă, nici nu ai voie să alegi. Nu am vrut să mă fac de mic ceva, am avut tendinţa de a face ceva. Copilul nu ştie niciodată ce va ajunge. Până la muzică am fost economist la Direcţia Sanitară a judeţului Suceava. Birou, răspunderi sociale, până la 29 de ani”[i] Fatalismul moldoveanului născut în cetatea Sucevei, asemenea fatalismului rusesc. Nu ai voie să alegi, nu-ţi dă voie „cineva” să mergi pe alt drum decât pe cel ce ţi-a fost destinat. Şi Ilie, aruncat în vâltoarea vieţii, şi-a ales drumul. O vreme a fost consultant la Radio România, apoi a apărut în spectacolele Teatrului “Constantin Tănase”. Vara, cânta pe litoral, pe la cârciumi.

Eram student şi-mi câştigam bănuţul în vacanţe, făcând pe ajutorul de ospătar la restaurantele din Eforie. Ilie apărea la Perla sau la Europa şi cânta două, trei melodii. Cânta „Dragoste la prima vedere”. Era aplaudat îndelung… Uriaşul zâmbea, mai cânta odată şi încă odată, apoi dispărea în noapte, spre altă cârciumă, spre alte doamne care suspinau şi-şi strângeau de mână partenerii, pe sub masă…

Au trecut anii, o grămadă de ani cu bune şi rele, cu bucurii şi nenorociri, cu doruri şi uri… L-am reîntâlnit pe Ilie. Eram la Ploieşti, director la Alpha tv. Producătorul unui show l-a invitat să cânte câteva piese. După înregistrare, Ilie avea în continuare chef de cântat. Ne-am retras într-o sală, uriaşul şi-a luat chitara şi muzicuţa şi a început să cânte „La hanul Ancuţei”. Am început să recit versurile în timp ce le cânta. S-a oprit şi m-a întrebat mirat de unde le ştiu. Sunt versurile mele, i-am spus, le-am scris acum… o mie de ani. “Eu le am de la cineva, nu mai ştiu de la cine… mi-a dat poezia şi mi-a spus s-o cânt. Uite că am descoperit autorul!” Nici până în ziua de astăzi nu ştiu cum a ajuns poezia mea la Ilie, nici el nu ştia prea bine. Am publicat-o demult, într-o gazetă obscură de provincie şi de acolo… a avut soarta tuturor efemeridelor scrise de mine de-a lungul vremii… Ne-am împrietenit, dscn0231afis-posternici nu era prea greu, iubeam amândoi muzica, poezia şi vinul bun. Am început să filmăm un videoclip, dar după primele zile de filmare, Ilie a plecat în Germania, la treburile lui, am tot amânat şi amânat a rămas până în ziua de astăzi… Am fost de câteva ori acasă la el, undeva în Militari, într-un apartament modest de bloc comunist, în care, în afară de chitările sale, boxe, amplificatoare, Ilie avea şi celebra “colecţie” de pălării texane, de care era foarte mândru. Am încercat apoi să-l ajut să facă un CD cu melodiile pe care le scrisese între timp, am participat la câteva repetiţii, am fost la Corabia la amicul Petre Preda, chitarist, unde ei au mai făcut câteva repetiţii, am făcut coperta albumului, dar… Ilie a plecat iar în Germania pentru o vreme şi proiectul nu s-a mai finalizat. Au rămas doar fotografiile şi o copertă…dscn0306

Şi au trecut alţi zece ani. L-am văzut pe Ilie întâmplător, într-o emisiune tv, acum câteva zile. Era obosit, doborât de boală, singur şi trist… Se mişca greu, boala şi greutatea nu-l lasă să facă mai mult de câţiva paşi, cu greu. Îi spunea reporterei că l-au uitat toţi, că nu are prieteni, că nu-i mai deschide nimeni uşa… Reportera o ţinea pe-a ei, ca majoritatea reporterilor de astăzi, pe care nu-i interesează nimic, iar odată ajunşi la un post tv, ştiu totul, mai puţin limba romană. L-a pus pe bietul om, care abia vorbea, să cânte. Ilie a fredonat câteva versuri din “Dragoste la prima vedere”. Sunau mai mult a strigăt de revoltă şi ajutor. Revolta unui om a cărui voce a vândut peste 600.000 de discuri, a cărui voce se aude şi acum la radiourile naţionale, dar care mai are doar câteva zile sau câteva ore de stat printre noi… Uitat de toţi, uitat de cei ce l-au aplaudat, l-au adulat şi erau in stare să-i sărute picioarele. Uitat de miile de femei care suspinau, uitat de de miile de bărbaţi care îi foloseau cântecul drept pretext pentru a-şi întâlni sau minţi iubitele… Uitat de statul care îi ciunteşte pensia…

Dacă în căutările voastre pe posturile de radio îi veţi auzi vocea, vocea aceea inconfundabilă de bas bariton care cântă nişte versuri simple, naive chiar: Pe cărarea vieţii/Trec câte o dată/Cu speranţa vagă/De-a te întâlni/Ne cunoaştem parcă/De o viaţă întreagă/Neavând puterea/De a ne vorbi…

…nu uitaţi că Micolov vă iubeşte… Oriunde v-ati afla, oriunde v-a dus viața, Ilie Micolov uriașul cu suflet de artist, va iubeste, cu dragoste la prima vedere… Voi îl mai iubiţi? Dacă da, faceţi în aşa fel încât trecerea lui spre raiul artiştilor să nu fie întunecată şi dureroasă. Mai daţi-i o clipă lui Ilie Micolov… dăruiţi-i o clipă de bucurie, asa cum el v-a dăruit o viață…

 

Adevăruri de dincolo de moarte: Iustin Pârvu vorbește prin glasul maicilor

Într-o viaţă de jurnalist, te întâlneşti cu o grămadă de oameni şi fapte, unele frumoase, altele de-a dreptul abominabile. Puţine ajung la public, pentru că de cele mai multe ori, sunt doar poveşti aflate din gura unor oameni, care nu au curajul să-şi dea numele, să-şi asume cele spuse și astfel să dea credibilitate poveştii lor. “Am auzit că…” este sintagma cea mai uzitată în astfel de cazuri și care, de ce le mai multe ori reprezintă adevărul. Dar există şi oameni care îşi asumă poveştile, semnează ce au scris şi de abia atunci noi jurnaliştii avem obligaţia să aducem spusele lor la cunoştinţa publicului. Este şi cazul lui Virgil Ioniţă care mi-a scris cele de mai jos, despre viața din mănăstirile din Moldova.

Domnule Dragoș Vasilescu,

Am văzut că ați avut curajul să prezentați două cazuri extrem de sensibile despre fenomene care se întâmplă în spatele unor mănăstiri românești. Românul crede că mănăstirea este locul unde nu se întâmplă nimic. Ceea ce veți citi mai jos este o poveste reală despre cum se poate ajunge stareță în România.

Este povestea stareței Iustina Bujor de la Mănăstirea Paltin din Petru Vodă.

Din cartea JUSTIN, scrisă de Florin Stuparu, aflăm despre începuturile ei într-ale călugăriei. Nu a ales o mănăstire de călugărițe, ci a ales să intre și să locuiască într-o mănăstire de călugări. Probabil a fost o altfel de inițiere.

Tânăra a trecut pe la Mănăstirea Petru Vodă, în vremea studenției, când căuta o evadare de tip spiritual. A încercat și practicile MISA ale lui Bivolaru (radiestezie, bioenergie, yoga) dar, după spusele ei, nu prea i-au ieșit. Acum adăpostește în mănăstire mai multe maici practicante de yoga și arte marțiale precum și un preot divorțat fugit din București, Mihai Andrei Aldea care se laudă cu integrarea artelor marțiale în ortodoxia românească. Astăzi nu se mai practică integrarea în absolut ci integrarea absolutului direct în mănăstire.

Un tânăr cipriot îmbrăcat în haine de călugăr este găzduit de stareța Iustina, de mai bine de un an, în Mănăstirea Paltin din Petru Vodă. Unele maici zâmbesc pe la colțuri și numără simpatiile Iustinei: Filoteu, Augustin, Vlasie, preotul Gheorghe, Savatie, Iustinel. Ultima achiziție este acest tânăr cipriot. Oare știe mitropolitul Teofan despre „inima generoasă” a stareței Iustina Bujor? Bărbați cazați printre maici care au venit în mănăstire să se nevoiască. Iar stareța lor, la șuete „duhovnicești” cu aceștia. Probabil stareța învață limba greacă nouă, că pe cea veche a învățat-o cu un alt călugăr.

După cum recunoaște singură, timp de doi ani a locuit în mănăstirea de călugări și, în paralel cu medicina, studia pe dealuri limba greacă veche împreună cu trei călugări: Filoteu, Ștefan și Leonid. Nu știu ce ortodoxie acceptă canoane ale Bisericii care permit ca într-o mănăstire să locuiască, să mănânce, să studieze și să doarmă împreună călugări cu călugărițe.
Cum este posibil ca o studentă la medicină să facă anii decisivi ai carierei unui medic, nu în laboratoarele facultății, ci pe dealuri cu călugării? Recunoaște că și licența și-a făcut-o tot în chilia unui călugăr, numit de ea, Filoteu.
Plecand de la povestea pe cati publicat-o, cea a călugariței Andreea, să nu vă mire că această stareță a confundat o boală a ficatului cu o sarcină în luna a șasea. Stareța Iustina recunoaște că administra medicamente cu punga și după ureche, din așa zisul cabinet medical, în ultimii doi ani de studenție când locuia în Petru Vodă.
Această stareță mai este încă medic? Pentru că am înțeles că a fost reclamată la Colegiul Medicilor. De ce nu s-a luat nici o măsură? Vedem ce se întâmplă în tot sistemul sanitar românesc. Ne aude cineva? Nu cred…
Singură, această stareță recunoaște că se considera anormală. O repetă de vreo trei ori în interviul din cartea JUSTIN. În Biserica Ortodoxă Română este posibil ca o anormală să conducă o mănăstire și o fundație. În afară de maica Andreea, câte maici au mai fost nenorocite de diagnosticile doctoriței Iustina Bujor? Poate într-o zi se vor dezvălui toate faptele.
Acum întreb doar dacă își mai amintește doctorița Iustina în ce circumstanțe a murit o maică bolnavă tot de ficat pe nume Tomaida. Cât timp s-a rugat de stareța Iustina să o lase să meargă la control la spital că îi este foarte rău? Nu a fost crezută și a murit în iarna lui 2005. Atunci s-a speriat părintele Iustin Pârvu când a văzut o lacrimă de sânge pe obrazul maicii moarte. La fel mă întreb de ce nu a chemat SMURD-ul și l-a trimis la spitalul din Vatra Dornei pe Florin Stuparu (autorul cărții) cu coastele rupte, după ce “căzuse” în albia unui pârâu. Cum a îngăduit stareța doctoriță Iustina, cu jurământul lui Hippocrate și jurământul de călugărie depuse, să lase un muribund fără cea mai mică îngrijire medicală și să-l trimită în miezul nopții, înghesuit într-o Dacie, la 80 de kilometri depărtare. Autorul cărții JUSTIN, Florin Stuparu a murit la poarta spitalului în dimineața zilei de 2 august 2012.

Nu știu când s-a produs acea apropiere de părintele Iustin, dar ca pretinsă stareță la schitul de maici de la vale, ea a stat mai mult în mănăstirea de călugări de la deal. Ziua, noaptea, dimineața, stareța Iustina își petrecea timpul tot prin chilia părintelui Iustin. Pelerinii se mai împiedicau uneori de ea. Tinerii sfioși se întrebau: „Ce caută femeiușca să stea permanent în chilia acestui părinte bătrân cu barba albă? Noi vrem să-i adresăm părintelui întrebări neînțelese ale tinereții iar ea stă și ne ascultă.
Unii spun că se pricepea să numere bine banii de pe pomelnice aduse de credincioși. Alții spun că se prefăcea că face curat. Mâncare îi făcea părintelui Iustin o altă maică Iustina, în vârstă și așezată. Cu timpul tânăra Iustina a înlăturat-o. Cum a înlăturat-o și pe maica Gabriela, o farmacistă ce făcea naveta din Borca. Am înțeles că pe biata Gabriela a trimis-o la psihiatrie pentru a o „convinge” să renunțe în a-l ajuta pe părintele Iustin.
Prin anii 2008-2009 a fost numită la schitul de maici stareța Rafaela, o juristă care a reușit să determine Mitropolia să recunoască schitul ca mănăstire. Atunci Iustina a renunțat din nou să mai locuiască alături de maicile pe care le condusese. A plecat la deal, la mănăstirea de călugări de unde nu a mai ieșit decât atunci când a fost renumită stareță. Desigur, neoficial.
Părintele Iustin i-a promis din studenție că-i va face un spital. Spitalul trebuia construit în fața mănăstirii de călugări. Poate așa se explică insistența stareței Iustina de a rămâne în mănăstirea de călugări. Este adevărat că prin anii 2008 – 2009 începuseră să vină puhoaie de oameni la părintele Iustin. Banii curgeau cu nemiluita. Poate că stareța Iustina nu mai prididea cu număratul și rămânea peste noapte în chilia părintelui. Seară de seară, clanț – clanț, închidea ușa cu cheia după ce ultimul pelerin părăsea chilia părintelui Iustin.
Rămâne un mister ce făcea dincolo de ușa zăvorâtă cuvioasa maică Iustina cu bătrânul Iustin Pârvu. Mulți călugări s-au perpelit în acei ani să înțeleagă rostul șederii continue a unei femei tinere în chilia unui bătrân de aproape 90 de ani. Își amăgeau mintea cu faptul că Iustina era doctoriță.

La sfârșitul lui 2009, în urma îngrijirii „deosebite” a aceleiași doctorițe Iustina, părintele Iustin a răcit sever și la începutul anului 2010 a fost internat la Iași și apoi la Cluj. Când s-a întors de la Cluj, stareța Iustina nu l-a mai lăsat să urce la mănăstirea de călugări. Avea nevoie să-l controleze în toate privințele pe părintele Iustin Pârvu. Așa a ajuns părintele Iustin Pârvu să locuiască la ultimul etaj al unui azil de bătrâne, pe un culoar cu mai multe camere, unde dormeau vreo doi călugări, părintele Iustin și bineînțeles maica stareță Iustina.
Unora li se plângea părintele Iustin că Iustina îi administrează seară de seară niște pastile care-l turmentau. Alteori, râzând, scotea pastila de sub limbă și o ascundea.
Poate într-o zi ne explică vreun înalt ierarh al Bisericii și nouă, proștilor, cum se împacă canoanele ortodoxiei românești cu această împreună ședere a unor călugări cu călugărițe. După plecarea ultimului pelerin aceeași cheie, clanț-clanț, se auzea misterios.
Probleme despre bani au fost destule, iar părintele Iustin s-a supărat că nu a fost lăsat să ridice el, din banii de la Petru Vodă, mănăstirea de la Aiud.
Bani au fost pentru că stareța Iustina, între două plimbări la Ierusalim, mai făcea câte o clădire luxoasă. Bani au fost, pentru că înainte de moartea sa părintele se adresa șoptit mitropolitului Teofan cum să împartă banii rămași prin seifuri (https://www.youtube.com/watch?v=TMQpluv9axs). Bani au mai rămas. Numai stareța știe cum s-au împărțit și cu cine.
În anul 2013, tot sub îngrijirea atentă a doctoriței Iustina, părintele s-a îmbolnăvit grav. Ca să poată primi pelerinii și să se adune mai mulți bani, părintelui îi erau administrate perfuzii o săptămână pe lună. Sistemul său digestiv a lenevit, prin hrănirea artificială, și a ajuns să facă o tumoare la stomac. Cine și cu ce diagnostic a hotărât doctorița Iustina să transporte un bătrân aproape în comă timp de 4 ore într-o mașină oarecare, deci nu a SMURD-ului? Cine a stabilit că părintele Iustin poate fi transportat la Cluj?  Cine va primi vreodată un răspuns la aceste întrebări?

Adus cu elicopterul de la Cluj, muribund fiind, Iustin Pârvu cazat în vila numită stăreție. Medicul care-l operase la Cluj, a povestit singur cum l-a operat încă odată cu o zi înainte de a muri într-o cameră din clădirea stăreției (http://www.paltin-petruvoda.ro/marturia-dr-eniu-despre-binecuvantarea-de-l-trata-pe-sfantul-parinte-justin/). Probabil că doctorița Iustina a dezinfectat cu produse tip Hexi Pharma o cameră în care au intrat timp de o lună doar pelerini special selecționați de stareța Iustina. Cum a fost de acord doctorița Iustina ca muribundul părinte Iustin să fie operat într-o cameră oarecare și nu într-un bloc operatoriu specializat al unui spital autorizat?
Părintele Iustin a murit. A rămas stareța Iustina. Pe 15 august 2013, după criterii numai de Biserică știute, Teofan mitropolitul Moldovei și Bucovinei a recunoscut-o oficial ca stareță pe Iustina Bujor (https://www.youtube.com/watch?v=WKC638GJPfI). Cred că banii rămași prin seifuri fuseseră deja împărțiți. Rog să vizionați filmul hirotesirii de pe site-ul mănăstirii Paltin din Petru Vodă. Eu nu am văzut din Evul Mediu atâta slugărnicie față de o femeie. Zeci de maici, în fața mitropolitului Teofan, trec, se închină în fața stareței Iustina și-i sărută slugarnic papucul și mâna… Așa ne vor oamenii Bisericii și pe noi credincioșii de rând: să ne închinăm în fața lor și să le sărutăm slugarnic picioarele și mâinile? Sunt ei oare vrednici de asemenea cinstire?

Ceea ce am scris se bazează și pe interviul dat de stareța Iustina Bujor în cartea JUSTIN, Editura Scara, 2009, autor Florin Stuparu si mai ales pe informațiile pe care le-am cules de la oamenii pe care i-am întalnit.

Ioniţă Virgil

Iași, 2 iunie 2016,

Cam asta a fost povestea. De la BOR citește cineva? Desigur, dar tace ca mortu-n păpușoi, c-așa-i la ei. Silentziio stampa! Comentarii?

 

Vor fi atentate şi în România? Unii spun că da, alţii că nu. Aşa spuneau şi belgienii şi francezii…

Bruxelles 1Patru români au fost răniţi în atentatele de marţi de la Bruxelles. Unul dintre ei Claudiu Rusu, a fost deja externat, ceilalţi, potrivit Ministerului Afacerilor Externe, sunt în spitalele din capitala Belgiei. (Mediafax, Protv, alte surse)

Am vorbit aseară, până târziu, cu un amic din Belgia, întâmplător mai mult decât jurnalist, un român care locuieşte acolo de vreo patruzeci de ani, tată a patru copii, care mi-a spus cu subiect şi predicat, ca atentatele de la Bruxelles erau previzibile, poliţia se aşteaptă la asta, serviciile secrete franceze avertizând în mai multe rânduri oficialităţile belgiene că vor avea loc asemenea evenimente. Mai mult, că individul pe care poliţia belgiană l-a arestat, nu face parte din grupul celor ce au comis atentatele, este doar un găinar mărunt, arestat în lipsa de… altcineva. Iniţial nu l-am crezut, dar ştirea a fost confirmată de agenţiile de presă ceva mai târziu. Mi-a mai spus că alerta de gradul IV care este acum în Belgia nu face altceva decât să dea apă la moară “conspiraţioniştilor” care prevăd un viitor sumbru atât Belgiei cât şi Bruxelles-ului. Mi-a mai spus că doar în Bruxelles peste 30% sunt străini, marea lor majoritate arabi, iar ce s-a petrecut ieri se va repeta.
Tot aseară, în emisiunea lui târzie, Mircea Badea comenta cum că în România nu există pericolul unor atentate teroriste pentru că… România este un teritoriu neinteresant pentru mass media mondială, dând exemplu masacrul făcut de gruparea islamistă Boko Haram în Nigeria de care n-a vorbit aproape nimeni. Sigur, şi africanii sunt oameni şi sângele lor este tot roşu, nimeni n-a intervenit, chiar dacă evenimentele de acolo se întâmplă de ani buni. De ce? Pentru că… Cel mai bine ar fi să răspundă la asta Obama, Merkel sau Hollande, orice am spune noi, eu, Badea sau oricine altcineva, sunt doar răspunsuri din categoria “datu’ cu părerea”. Europa, este ceva mai aproape, aici sau la două ore de zbor cu avionul (sau trei cu low costul) iar islamul a pus piciorul în Europa şi continuă să vină. România face parte din Europa, e membră NATO, UE şi reprezintă o ţintă, indiferent de dorinţele lui Mircea sau ale mele. Ştie cineva dacă acum, în timp ce citiţi aceste rânduri, un descreierat îndoctrinat de islam nu pune un kil de cuie într-o pungă de plastic şi o plasează într-o bombă artizanală, aşteptând momentul potrivit? Nimeni. Ştie cineva, în momentul în care se înghesuie la metrou în Piaţa Victoriei, ce se afla în rucsacul pustiului cu gluga de lângă el? Nimeni. Ca-n reclamele de la tv, “nu e panică man”, nici la Istanbul n-a fost, nici la Bruxelles, dar uite că s-a întâmplat şi toată Europa e panicată. Până şi Albania şi-a dublat paza la intrările în ţară, Bulgaria la fel, de Serbia nu mai vorbim. Doar la noi, nimeni nu spune nimic, cea mai mare problemă a guvernului şi parlamentului a fost să interzică fumatul, parcă de această lege făcută pe picior ar ţine cineva cont. Nici măcar ei, cei care au votat-o. În Parlament se fumează, la Guvern la fel, adică ei au voie, fraierii trebuie să respecte legea. Aşa cum spuneam şi ieri, dacă se întâmplă ceva, face plici vreun dement într-un loc aglomerat, nu parlamentarii vor avea de suferit, la ei se ajunge mult mai greu.

Ţara noastră este pe “lista neagră” a teroriştilor. Nu este o informaţie “pe surse” este o informaţie publică, căutaţi pe google “românia pe lista neagră…” şi veţi vedea ce găsiţi. Aşa că situaţia nu e prea roză. Nu vreau să ne plângem morţii, nu vreau să devenim subiect de prima pagină, nu vreau ca lumea să fie cu ochii pe noi pentru moarte. Vreau să Statul să-şi facă datoria, să asculte telefoanele, pe mă-sa pe tat-su, pe cine vor ei, dar să nu condamne la moarte oameni nevinovaţi.

Le mulţumesc celor peste 5.000 de oameni care au citit cele scrise de mine, le mulţumesc celor peste 300 de cititori care au comentat articolul meu pe Facebook şi pe blog şi-i mulţumesc şi musulmanului din Constanţa care şi-a pierdut „trei minute preţioase din viaţa” să citească „asemenea aberaţii”. Din păcate pentru noi, “aberaţiile” despre care am scris şi care ţin prima pagină a ziarelor din întreaga lume civilizată, s-au întâmplat din vina şi cu participarea fraţilor săi întru credinţa, care la un moment dat, îndobitociţi de “învăţăturile” Coranului au luat viaţa, doar în ultimii zece ani, câtorva mii de oameni. Allah o fi el mare, dar din păcate pentru unii, nu prea se arată, iar virginele, caprele şi cămilele ce-i aşteaptă pe sinucigaşi, sunt nişte iluzii la fel de mari ca barba Profetului…

Un șeic idiot spune: “România este pământ islamic ce trebuie eliberat!”. Alt atentat în Turcia

Atentat TurciaUn sinucigaş şi-a detonat centura cu explozibil pe o stradă aglomerată din Istanbul. A luat după el patru nevinovaţi şi a băgat în spital peste douăzeci. De ce? Pentru că Allah e mare, iar în raiul lor îl aşteaptă o grămadă de virgine, patru capre şi două cămile. Habotnicia religioasă în stare pură duce la moarte. Nu e primul şi nici ultimul. Asta ne aşteaptă şi pe noi, “România este pământ islamic ce trebuie eliberat”, a spus şeicul Omar Bakri, unul dintre cei mai importanţi militanţi islamiști din lume. Dacă s-ar întâmpla chestia asta în România, sigur se lasă cu măcel, românii nu sunt nici francezi, nici englezi, nici turci. În câteva zile n-ar mai exista picior de arab, chiar dacă unii sunt oameni care îşi văd de treaba lor. Sper să nu vedem asta… Să vedem totuşi ce se întâmplă în lume. Turcia este o ţară majoritar musulmană care până nu demult a sprijinit (spun unii) într-un fel sau altul Statul Islamic. Au venit ruşii “să fac ordine” şi câteva săptămâni presa a vorbit despre declaraţiile belicoase ale lui Putin şi Erdogan. Primul – proprietarul Rusiei, al doilea al unei jumătăţi bune din Turcia, adică ceva mai sărac. După ce s-au bălăcărit, au căzut la pace, într-un fel în care n-a aflat nici vantu’ nici pământu’. Adică s-au înţeles, ruşii au început să plece din Siria iar turcii au lăsat-o mai moale cu bla-bla-ul despre violarea teritoriului. Toţi au tăcut, iar Turcia a primit trei miliarde de euro de la UE să-i ajute pe emigranţi. Pretul tăcerii plătit de toată Europa, inclusiv de noi.
Francezii însă, ţin morţiş să-i descopere şi să-i “judece” pe autorii atentatelor de la Paris din 13 noiembrie 2015, în care au fost ucise peste 130 de persoane. Ieri au pus laba, la Bruxelles, pe trei dintre complicii atentatorilor. La Bruxelles, adică tot la ei acasă, că ce mi-e Franţa, ce mi-e Belgia, surori de suflet şi de limbă. (Aici ar trebui să fac o paranteză mai lungă şi să vă spun că iniţial Parlamentul European şi toate celelalte organisme europene, trebuiau să fie la Paris, dar nemţii au sărit în sus, că prea bate la ochi, ruşii au strâmbat din nas, iar englezii au spus că insula lor e cea mai potrivită. Au căzut în final la pace şi Bruxellesul a devenit ceea ce este astăzi, l’ombelico del Europa)
Aşadar au mai fost prinşi câţiva arabi, unii spun că trei, alţii vreo cinci, care vor trebui să spună de ce i-a pus dracu (sau Allah) să pună bombe la Paris, cine sunt complicii şi altele asemenea. Complicii? E simplu, jumătate dintre francezi sunt de origine arabă, cealaltă jumătate a devenit rudă prin alianţă cu Islamul. Sigur că ştiţi, dar vă reamintesc că jumătate din Africa, o bucăţică din Asia şi o grămadă de alte provincii din lumea largă au fost colonii franceze până nu demult, iar cetăţenii lor aveau aceleaşi drepturi ca francezii. Aşa că, asta cu complicitatea arabă e greu de stabilit în Franţa. Nicio problemă, poliţia o va îngropa, după ce vă mai găsi câţiva ţapi ispăşitori, fără mamă, fără tată, care să plătească oalele sparte.
Revenind la Turcia, corespondentul televiziunii Rusia Today, (culmea, prima că a ajuns la locul atentatului împreună cu cei de agenţia de presă Dogan) Vasip Sahin spune că printre răniți s-ar afla trei cetățeni israelieni. Hopa! Aşadar în curând Israelul îşi va băga oficial coada în Turcia. Neoficial e demult, dar acum va trebui să participe cot la cot cu autorităţile turce la “elucidarea” cazului. Cu alte cuvinte se împute treaba şi mai rău. Rău de tot. Israel egal USA. Problema e alta, ca la Istanbul n-a avut loc doar un atentat ci mai multe, despre care deocamdată nimeni nu suflă o vorbă. Surse (ce ne-am face fără ele?!) din poliţia turca spun pentru Bloomberg tv ca doi dintre atentatorii de la Istanbul au ajuns în Turcia cu valurile de refugiaţi. Să credem asta? Nici vorbă, erau nişte curzi fanatici care habar n-au pe ce lume trăiesc. Au făcut bum! și gata, aia cu imigranţii nu se pune.
Problema despre care vroiam să vorbesc şi despre care am mai povestit de vreo câteva trei ori, (vezi articolele “Otrăviţi femeile, ascundeţi fântânile! Sau invers. Vin hoardele!”) este ca Iohannis şi Cioloș au cedat la presiunile Berlinului şi Bruxellului şi au acceptat să cazeze emigranţii din Siria, Libia sau de aiurea în România. Deocamdată se fac pregătiri la Vama Veche, 2 Mai şi Limanu. S-au făcut şi pe la Arad. Uite ce spune Pro tv-ul (şi alte surse): În localitatea Vama Veche, din județul Constanța, la mai puțin 20 de metri de granița cu Bulgaria, mai multe echipe de muncitori lucrează la foc continuu pentru a termina de reabilitat o fostă unitate militară. În acest loc urmează să fie cazați mai mulți cetățeni sirieni, care vor face parte din cota refugiaților repartizaţi ţării noastre. Poliţia de frontieră, conform Agerpress o baga p-aia cu: „La fostul sediu al Sectorului Poliţiei de Frontieră ‘Vama Veche’, situat în comună Limanu din judeţul Constanţa, în apropierea punctului de trecere a frontierei Vama Veche, se efectuează lucrări de întreţinere şi igienizare ale spaţiului şi construcţiilor adiacente. Acest spaţiu, ca orice alt sediu al Poliţiei de Frontieră, poate fi folosit şi pentru activităţile specifice ce sunt derulate de instituţia noastră în cazul depistării unui grup de imigranţi (triere, identificare, amprentarea migranţilor etc). Instituţia noastră pregăteşte astfel de spaţii de triere, în apropierea frontierei, în vederea respectării OUG nr. 53/2015 pentru stabilirea unor măsuri aplicabile în cazul apariţiei la frontiera de stat a unui aflux de migranţi”, se arată într-un comunicat al Poliţiei de Frontieră Constanţa.” Adică, băă, eşti prost? Noi?

Despre arabii ce vor veni în România… rămâne de văzut. Avem SRI, SIE, şi alte structuri care se ocupă de chestia asta. Sper să se ocupe, că dacă face vreun arab nebun, bum! la Bucureşti, Timişoara sau Iaşi, cei peste zece mii de arabi din România cu cele şaptezeci de moschei şi cincizeci de muftii o vor lua din loc urgent sau… Allah să-I aibă în paza lui!

Afara ninge.

 

TREBUIE să știți unde se duc miliarde și de ce ni se ascunde adevărul…

Conspirata CERN este un documentar extrem de interesant. Mi l-a trimis un prieten. Trebuie sa-l vedeti si voi, pentru ca se intampla ASTAZI. Trebuie sa stiti unde se duc miliarde si de ce ni se ascunde adevarul… Click pe fotografie sau AICI…

 

Pe guvernanţi îi doare în cur de sănătatea românilor de oriunde. Până când?

PlansN-aş fi scris asta, dacă nu eram martorul unei nenorociri. Dacă nu asistam neputincios la plânsul unei mame şi la strigătul mut al unui tată. Niciodată durerile lumii nu se compară cu durerea ta, niciodată suferinţa universului nu te afectează aşa de mult ca suferinţa propriului tău copil.

Am auzit şi trăit destule. Am văzut ignoranta sub toate formele ei, dar niciodată nu mi-am imaginat că ignoranţa oficializată duce atât de des la nenorociri. Am văzut medici care au salvat copii din ghearele morţii, dar am văzut şi medici care în inconştienţa lor au lăsat copiii să moară. Oamenii se duc la medic să-i vindece, dar şi doctorul e om, are zile bune şi zile rele, l-a ignorat nevasta sau i s-a pişat câinele în pantofii cei albi. Aşa că, vine la serviciu cu bagajul de insatisfacţii de acasă, bagaj ce se repercutează direct asupra pacientului, care vine la doctor ca la Mântuitor. Vorbim deseori despre părinţi inconştienţi care, în ignoranţa lor îşi lasă copiii de izbelişte, doar pentru faptul că aşa au fost ei crescuţi, cu cheia de gât, cu o bucată de pâine cu “ceva” în ghiozdan şi iată că au ajuns “oameni”, oameni care la rândul lor au copii, ce vor creşte exact în acelaşi fel, părinţii fiind un exemplu inconştient sau subconştient, demn de urmat. Voi vorbi astăzi despre copiii surzi, care se nasc aşa, sau, din cauza unor medici plictisiţi şi sătui de sistemul medical românesc, nenorocesc generaţii de oameni. Cum? Simplu. La naştere copilului i se fac nişte teste şi i se dă o notă, un calificativ, numit APGAR, calificativ ce i se dă copilului după primele minute de la naştere. Ţipă, strănuta, respiră singur, nu e roşu ca racu’, e de bine, îi pune dom’ doctor nouă sau zece şi cu asta basta. Părinţii sunt mulţumiţi, doctorul primeşte şpaga de rigoare şi… de aici încep belelele. Odată ajunşi acasă, părinţii îşi îngrijesc copii, plâng – le dau de mâncare, plâng – îi schimbă, plâng – îi iau în braţe şi viaţa îşi începe cursul normal şi chinuit. Ce nu fac medicii, din lipsă de timp sau din ignoranţă, nu fac TOATE testările copiilor nou născuţi. Statisticile spun că aproape 5 copii dintr-o mie se nasc cu deficienţe de auz, nu neapărat surzi complet, dar din diverse motive, cu un prag auditiv extrem de scăzut. Nimeni, dar absolut nimeni nu-şi testează copilul să vadă dacă acesta aude bine până în momentul în care, ajuns la o vârstă, copilul se va deosebi de ceilalţi, se va închide în el, se va izola, va avea rezultate slabe la şcoală şi multe altele. Atunci părinţii vor da fuga la doctor, vor începe analize, testări, presupuneri, tratamente costisitoare. Un implant cohlear costă în România peste 30.000 euro pentru o singură ureche, iar suma asta nu e la îndemâna oricui, mai ales că, de obicei, cei loviţi de nenorocire fac parte din familii modeste, pentru care mia de euro este un vis îndepărtat… Aşa şi? Vă veţi întreba de ce scriu şi am scris asta. E simplu. După naştere, copilului i se poate face o testare auditivă, care durează câteva minute. Mii de probleme se pot astfel rezolva de la început, fără ca mai târziu acestea să se acutizeze. Cinci minute! Atât! Şi viaţa unui om poate lua altă turnură. Alt sens. Pe cine interesează asta? Pe toţi cei care au copii şi nepoţi, mai puţin pe onorabilii de la Ministerul Sănătăţii. Mai puţin pe ministrul ăla tâmpit care vine la Marie Curie “în vizită colegială” şi pe care nu-l interesează sănătatea copiilor, ci propriile apariţii la tv. De ce în Europa se dă o atât de mare importanţă sanatătii copiilor nou născuţi, din toate punctele de vedere, iar în România chestia asta e pe planul paişpe? Pentru că pe guvernanţi îi doare în cur de sănătatea românilor de oriunde. Până când?

Otrăviţi femeile, ascundeţi fântânile! Sau invers. Vin hoardele!

Dupa atacul musulmanilor de la Koln60 de bărbaţi din Pakistan, Afganistan, Irak, Somalia şi Maroc au intrat ilegal în România, din Serbia, în noaptea de 16 ianuarie 2016, (vineri spre sâmbătă) în jurul orei 1:45. Din primele informaţii reiese că toţi imigranţii sunt de sex masculin şi au vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani. Indivizii au fost prinși în zona localității Comloșu Mic, din județul Timiș. Cei 60 de imigranţi au fost transportaţi cu două autocare la sediul poliţiei de frontieră din Jimbolia, spaţiu ce permite procesarea persoanelor. (Sursă: toate posturile de ştiri)

N-am nimic cu marocanii, pakistanezii sau irakienii atâta vreme cât stau la ei în ţară şi nu dau buzna peste noi. N-am nicio problemă cu islamismul, catolicismul, budismul sau ortodoxia atâta vreme cât nu mi le bagă cineva pe gât. N-am nicio problemă cu nimeni, atâta vreme cât nu se amestecă în ciorba mea. Dar… dacă se amestecă, atunci e grav! Mă apuca toţi dracii şi încep să fac spume. Şi nu sunt singurul, ca mine mai sunt milioane de români. Pe care nu-i interesează aranjamentele lui Merkel sau ale lui Puţin cu islamul. Pe care nu-i interesează că Iohannis e de acord să primească sute de mii de indivizi de aiurea, să-i cazeze şi hrănească pe banii noştri. Nu-i interesează nici zâmbetul strâmb al lui Ciolos, nici comentariile politice ale lui Băsescu, nici că-i mângâie Dragnea pe cap la Budapesta, nici faptul ca justiţia nu e de acord cu literatura din puşcărie. Îi interesează doar că se dublează preţul laptelui, după ce s-a micşorat tva-ul, că se va scumpi benzina, acum, când barilul de petrol e la pragul minim şi îl mai interesează pe român, al dracului de tare, să ştie că femeia lui, mama, soţia, fiica sau iubita, este în siguranţă când iese pe stradă. Că nu vine unul brunet, de la dracu-n praznic şi trage de ea că are fusta scurtă, sau că n-are burca pe faţă. N-aveam noi destui tâmpiţi, ne mai trebuie? N-avem noi destui cretini care tâlhăresc femeile şi poliţia ridică din umeri? Ne mai trebuie alţii? Istoria povesteşte că atunci când năvăleau hoardele, românii otrăveau fântânile şi-şi ascundeau femeile şi copiii, puneau mâna pe secure şi coasă şi-şi apărau bucăţica lor de linişte, pământul pe care călcau şi aerul pe care-l respirau. Nu-i interesa că veneau aia de la apus sau de la răsărit, că se numeau tătari, turci sau ruşi, puneau mâna pe sabie. Şi nu se lăsau până când invadatorii nu se duceau dracului sau nu muşcau pământul. Acum, invazia se negociază la nivel politic, gulerele albe hotărăsc dacă românului îi trebuie sau nu chiriaşi în ţara lui, în casa lui. Pe român nu-l întreabă nimeni, dă-l dracu’ de prost, că tace şi înghite. Până când? Până ni se vor căca ăştia în cap şi ne vor interzice să ieşim pe stadă în pantaloni scurţi, ne vor interzice să ne trimitem soacrele la piaţă şi femeile la serviciu, că aşa scrie la Coran? La Bruxelles au interzis sărbătorile de iarnă, “ca să nu-i supere pe musulmani”, la Londra revelionul din stradă s-a făcut mai cu grijă, au plecat ăia rapid, la Köln nemţoaicele au fost atacate de musulmanii beţi, ce mama dracului se întâmplă în lume? Vreţi să fie şi la noi la fel ? Băăă, treziţi-vă dracului cât nu e prea târziu, cât încă mai putem trăi fără să otrăvim fântânile. Nu vă puneţi cu răbdarea românului, ăsta duce cât un tren de marfă, dar dacă îl calca cineva rău pe coadă, pune mâna pe coasă. Şi cum coase nu prea mai sunt, pune mâna pe Kalaşnikov, ca d-alea se mai găsesc. Să vezi atunci cum se aplică Şaria Românească. Cu sânge.

VEZI AICI URMARIREA IMIGRANTILOR LA GRANITA

Islamic-Lawmuslimsbonn

Alte 13 alte legi pentru ciobani ce urmează să fie votate

  1. CiobanCând ies cu oile la păscut, ciobanii vor fi obligați prin lege să meargă în urma lor și să le strângă căcărezele în pungi biodegradabile;
  2. Se va considera abuz și act de cruzime asupra animalelor folosirea unor cuvinte precum “hoooo”, “dâââr”, “marș”;
  3. Câinii vor avea voie să latre doar în afara orelor de odihnă stabilite prin lege;
  4. Dacă vin lupii, ciobanii sunt rugați să anunțe autoritățile și să aștepte în liniște sosirea lor.
  5. Câinii de la stână sunt obligați prin lege să poarte botnițe, să fie castrați, cipați, vaccinați și deparazitați.
  6. Dacă turma trece de la munte la șes, doi câini din trei vor putea fi trimiși în concediu cu plată sau concediați cu trei salarii compensatorii.
  7. Stânele trebuie să aibă acordul de funcționare ISU, MISU, PISU și CANISU.
  8. Este interzis fumatul în spații închise și vânzarea de țigări către oile minore.
  9. Stânele cu o vechime mai mare de două ierni vor avea o bulină roșie pe gard.
  10. Ciobanii care pasc turme în Ardeal se vor adresa oilor atât în limba română, cât și în limba maghiară. De asemenea, câinii sunt obligați să latre bilingv.
  11. Berbecul care conduce turma va fi ales de către oi prin vot secret, democratic.Oile vor putea fi tunse doar cu acordul lor scris.
  12. Oile negre vor fi ținute în același țarc cu cele albe și orice formă de discriminare bazată pe culoarea blănii lor va fi aspru sancționată de lege. Dacă, în schimb, un berbec este de culoare neagră, va candida pe locuri separate pentru postul de conducător de turmă.

Nu-i asa ca e de bine?

De la adelaspune.ro

Se moare trist. Se moare în chinuri. Se moare…

moarte copy

Am vazut în mijlocul drumului un câine lovit de o maşină. Am oprit. Nu murise, cu toate că era pe jumatate zdrobit de camionul care trecuse în viteză. L-am tras la marginea drumului şi i-am închis ochii care mai aveau o fărâmă de viaţă… L-am mângâiat pe cap, între urechile pline de sânge. A răsuflat adânc, mai mult a horcăit şi a murit. La câţiva metri, un alt câine a început să urle… Îşi jelea prietenul mort sau doar blestema oamenii, maşinile şi câinii… Un câine a murit la marginea drumului… Niste oameni au murit în centrul Bucureştiului…
Se moare din cauza incompetenţei. Se moare din cauza unor idioţi care au considerat că nu e cazul să investească în spitale. Se moare din cauza unor imbecili pentru care buzunarul lor este mai important ca viaţa unor oameni. Se moare din cauza unor păgâni, întronaţi în fruntea unei biserici ce nu face altceva decât să fure şi “să se roage” chipurile pentru “sănătatea” celor mulţi, să adune bani cu lopata apoi să-i investească în megalomanie. Se moare aiurea, pe muzică rock, sau jazz, sau pur şi simplu se moare pe şosea, din cauza aceloraşi cretini care în loc să facă şosele adevărate, baga în buzunar milioane de euro şi o duc bine. Se moare din cauza altor prosti, care deşi au putere, o consumă în “dosare” prefabricate, politice sau îşi îndreaptă ura viscerala către un precupeţ care fură la cântar. Corupţie? Ce e aia? “Marii corupţi” fac puşcărie (dacă fac!) în condiţii de lux, la “semiliber”, mănâncă ce au chef şi fut când li se scoală, iar oamenii de rând mor… Mor în chinuri, mor încet pentru că SISTEMUL căruia ÎI PLĂTESC TAXE, pentru care ANAFUL are o mie de maşini şi câteva mii de angajaţi, (care maşini au ocupat cu nesimţire Casa Presei, cu toate că au o parcare dedicată), SISTEMUL îşi bate joc. Care sistem? Ăla care are un parlament format din 40% analfabeţi, indivizi care şi-au terminat liceul înainte de a intra în parlament şi şi-au luat doctoratul la jumătatea celui de-al doilea mandat. Dacă ştiam, nu-mi mai frecam creierul douăzeci şi cinci de ani, mă apucam de furat şi acum eram probabil cot la cot cu ei. Eram şi mă uitam cu “milă” la muribunzi şi la mamele lor, ridicând din umeri. Aşa cum fac cei 588 de parlamentari pe care îi doare în cur de durerea tuturor. Ei fac comisii să analizeze ce s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat cretinilor? Un dement a stropit tavanul cu o substanţă inflamabilă să alunge gândacii. Altul fără sa ştie, i-a dat foc. Un accident, că atâtea altele, sau o crimă cu premeditare? Cine descoperă asta? Mai are importanţă? Sigur că are. Dar pentru morţi e la fel. La fel ca lumânarea, care luminează dar nu încălzeşte, la fel ca slujba de pomenire, care se aude dar nu are ecou. Când va avea ecou plânsul mamelor în urechile gloatei de îmbuibaţi post revoluţionari care nu fac NIMIC pentru noi, pentru pulime, prostime, gloată? Când se vor trezi toţi tinerii, când se vor organiza şi vor face într-adevăr ceva pentru ei înşişi? Am ieşit în stradă, am “dat jos” chipurile un guvern corupt, care nu va pleca de acolo încă vreo câteva săptămâni şi care, chiar dacă rămâne îl doare în cur de toţi şi de toate ştiind că oricum pleacă. Când se va trezi preşedintele Iohannis, care o pupa cu drag în cur pe madam Merkel imediat după alegeri? Unde este ajutorul german pentru oamenii ăia care se zbat între viaţă şi moarte? Unde? Se materializează doar în autospecialele Mercedes, cumpărate cu BANI de guvern şi evident cu spaga de rigoare. Atât. Restul… comisii de analiza. Avem ministru al sănătăţii? NU! Avem ministru de externe? Nici atât! Avem preşedinte? Aiurea! A bâlbâit un comunicat şi a zis că-i pare rău. Aşa şi? Ştie cineva că ruşii au cele mai performante tratamente pentru arşi? Ştie cineva că japonezii şi chinezii sunt aşi în tratarea arsurilor, de orice fel? A interesat asta pe cineva? Patriarhul a făcut şi el pe mortu-n păpuşoi, a trimis nişte băieţi cu fuste să le cânte prohodul celor de la Colectiv şi cam atât. Şi ştie, că nu e prost, că în Georgia ex-sovietică există nişte super spitale pentru arşi, aia au trecut prin războaie, Iar patriarhului Georgiei, (omul care conduce de fapt ţara) dacă îi cerea ajutorul, fiţi siguri că ăla nu-l refuza. Dar e mai simplu să faci slujbe de pomenire decât să dai o mână de ajutor. Huo!
Se moare oameni buni, vor muri tineri, tineri care n-au nicio vină, decât pe aceea de a fi fost într-un loc nepotrivit într-un moment fatal… Dacă unul, DOAR UNUL dintre cretinii cu girofar despre care am pomenit mai sus, păţea ceva, ştia tot mapamondul, era tratat în cele mai mari clinici din lume PE BANI PUBLICI fără se se mai ostenească cineva că completeze formularul E 112 sau dracu’ mai ştie care.
Ce facem? Îi lăsăm pe tineri să moară? Îi lăsăm pe guvernaţi să-şi bată joc? Îl lăsăm pe boul ăla de ministru al sănătăţii să ridice din umeri? De ce? Au murit patruzeci si cinci… Mai trebuie să moară? Se pare că da…

Bob Dylan cânta demult, o melodie pentru morţii lui din Vietnam:
“Câţi mai au de murit/Ca s-aflăm în sfârsit/Ca oameni prea mulţi au murit…
Răspunsul prieteni, e suflare de vant…”