Mai daţi-i o clipă lui Ilie Micolov…

Reprezentativ

“Dragoste la prima vedere”, “Şoferul şi multe altele… O generaţie i-a fredonat melodiile şi l-a ridicat la rang de artist. Acum artistul e grav bolnav. Şi ceea ce e şi mai grav, este că e singur… Singur şi uitat de prieteni, asemeni tuturor artiştilor care îmbătrânesc, dar a căror voci rămân veşnic tinere în palylisturile radiourilor. Ilie e bătrân, bolnav şi singur. Banii din “pensia de artist” nu-i ajung nici să-şi cumpere medicamente…

Din când în când îi mai calcă pragul pragul un prieten, dintre puţinii care i-au mai rămas şi-i aduc de Paşti şi de Crăciun câteva ouă şi-o sticlă de vin. Vinul nu-l mai bea, Ilie nu mai bea vin demult, diabetul şi alte boli au făcut din uriaşul cu ochi blânzi o epavă. Inima şi cele câteva zeci de alte diagnostice zac în dosarul pe care Ilie îl ţine la loc vizibil “în caz de ceva, să ştie doctorii ce mi-au făcut alţi doctori până acum…”

Ilie a apărut de nicăieri prin anii ‘80. Chiar de nicăieri nu, el a fost până la un moment dat “om aşezat, contabil”„Nu mi-am ales drumul în muzică. Eu nu mi-am ales niciodată nimic. Până la o vârstă, nici nu ai voie să alegi. Nu am vrut să mă fac de mic ceva, am avut tendinţa de a face ceva. Copilul nu ştie niciodată ce va ajunge. Până la muzică am fost economist la Direcţia Sanitară a judeţului Suceava. Birou, răspunderi sociale, până la 29 de ani”[i] Fatalismul moldoveanului născut în cetatea Sucevei, asemenea fatalismului rusesc. Nu ai voie să alegi, nu-ţi dă voie „cineva” să mergi pe alt drum decât pe cel ce ţi-a fost destinat. Şi Ilie, aruncat în vâltoarea vieţii, şi-a ales drumul. O vreme a fost consultant la Radio România, apoi a apărut în spectacolele Teatrului “Constantin Tănase”. Vara, cânta pe litoral, pe la cârciumi.

Eram student şi-mi câştigam bănuţul în vacanţe, făcând pe ajutorul de ospătar la restaurantele din Eforie. Ilie apărea la Perla sau la Europa şi cânta două, trei melodii. Cânta „Dragoste la prima vedere”. Era aplaudat îndelung… Uriaşul zâmbea, mai cânta odată şi încă odată, apoi dispărea în noapte, spre altă cârciumă, spre alte doamne care suspinau şi-şi strângeau de mână partenerii, pe sub masă…

Au trecut anii, o grămadă de ani cu bune şi rele, cu bucurii şi nenorociri, cu doruri şi uri… L-am reîntâlnit pe Ilie. Eram la Ploieşti, director la Alpha tv. Producătorul unui show l-a invitat să cânte câteva piese. După înregistrare, Ilie avea în continuare chef de cântat. Ne-am retras într-o sală, uriaşul şi-a luat chitara şi muzicuţa şi a început să cânte „La hanul Ancuţei”. Am început să recit versurile în timp ce le cânta. S-a oprit şi m-a întrebat mirat de unde le ştiu. Sunt versurile mele, i-am spus, le-am scris acum… o mie de ani. “Eu le am de la cineva, nu mai ştiu de la cine… mi-a dat poezia şi mi-a spus s-o cânt. Uite că am descoperit autorul!” Nici până în ziua de astăzi nu ştiu cum a ajuns poezia mea la Ilie, nici el nu ştia prea bine. Am publicat-o demult, într-o gazetă obscură de provincie şi de acolo… a avut soarta tuturor efemeridelor scrise de mine de-a lungul vremii… Ne-am împrietenit, dscn0231afis-posternici nu era prea greu, iubeam amândoi muzica, poezia şi vinul bun. Am început să filmăm un videoclip, dar după primele zile de filmare, Ilie a plecat în Germania, la treburile lui, am tot amânat şi amânat a rămas până în ziua de astăzi… Am fost de câteva ori acasă la el, undeva în Militari, într-un apartament modest de bloc comunist, în care, în afară de chitările sale, boxe, amplificatoare, Ilie avea şi celebra “colecţie” de pălării texane, de care era foarte mândru. Am încercat apoi să-l ajut să facă un CD cu melodiile pe care le scrisese între timp, am participat la câteva repetiţii, am fost la Corabia la amicul Petre Preda, chitarist, unde ei au mai făcut câteva repetiţii, am făcut coperta albumului, dar… Ilie a plecat iar în Germania pentru o vreme şi proiectul nu s-a mai finalizat. Au rămas doar fotografiile şi o copertă…dscn0306

Şi au trecut alţi zece ani. L-am văzut pe Ilie întâmplător, într-o emisiune tv, acum câteva zile. Era obosit, doborât de boală, singur şi trist… Se mişca greu, boala şi greutatea nu-l lasă să facă mai mult de câţiva paşi, cu greu. Îi spunea reporterei că l-au uitat toţi, că nu are prieteni, că nu-i mai deschide nimeni uşa… Reportera o ţinea pe-a ei, ca majoritatea reporterilor de astăzi, pe care nu-i interesează nimic, iar odată ajunşi la un post tv, ştiu totul, mai puţin limba romană. L-a pus pe bietul om, care abia vorbea, să cânte. Ilie a fredonat câteva versuri din “Dragoste la prima vedere”. Sunau mai mult a strigăt de revoltă şi ajutor. Revolta unui om a cărui voce a vândut peste 600.000 de discuri, a cărui voce se aude şi acum la radiourile naţionale, dar care mai are doar câteva zile sau câteva ore de stat printre noi… Uitat de toţi, uitat de cei ce l-au aplaudat, l-au adulat şi erau in stare să-i sărute picioarele. Uitat de miile de femei care suspinau, uitat de de miile de bărbaţi care îi foloseau cântecul drept pretext pentru a-şi întâlni sau minţi iubitele… Uitat de statul care îi ciunteşte pensia…

Dacă în căutările voastre pe posturile de radio îi veţi auzi vocea, vocea aceea inconfundabilă de bas bariton care cântă nişte versuri simple, naive chiar: Pe cărarea vieţii/Trec câte o dată/Cu speranţa vagă/De-a te întâlni/Ne cunoaştem parcă/De o viaţă întreagă/Neavând puterea/De a ne vorbi…

…nu uitaţi că Micolov vă iubeşte… Oriunde v-ati afla, oriunde v-a dus viața, Ilie Micolov uriașul cu suflet de artist, va iubeste, cu dragoste la prima vedere… Voi îl mai iubiţi? Dacă da, faceţi în aşa fel încât trecerea lui spre raiul artiştilor să nu fie întunecată şi dureroasă. Mai daţi-i o clipă lui Ilie Micolov… dăruiţi-i o clipă de bucurie, asa cum el v-a dăruit o viață…

 

Reclame

Se moare cu zile la Ploiești! Așa și? D-aia nu ia dom’ doctor șpagă!

Azi am fost a doua oară în Spitalul Judeţean de Urgență Ploieşti. JEG! Jeg în ultimul hal! Într-un spital de obicei miroase a dezinfectat, a clor, a orice altceva. La Ploieşti miroase a căcat! Miroase și a indolență, a nesimţire, a puroi, a șpagă, a mizerie, a moarte… De ce? Pentru că în România oamenii nu contează, sunt doar masa de votanţi, pulimea, care tace şi votează! De ce se întâmplă asta? Pentru că pe ministrul Sănătății îl doare-n cur, pe Primul Ministru la fel. Fostul director al spitalului Alexandru Băloi, a luat 3000 lei spaga şi e la X factor. Noul director este Marius Niculescu. Aceeaşi durere în cur, acelaşi dezinteres. Despre Consiliul Județean nu mai vorbesc, pe președintele Cosma nu-l mai doare demult. Acelaşi dezinteres este aici de foarte multă vreme, ştiu spitalul ăsta de zece ani, de când am fost dus de urgenţă cu o indigestie şi au vrut să mă opereze (tot de urgenţă!) şi… să-mi pună stenturi! Şi atunci era la fel de  jegos…

2aSă revenim la zilele noastre. Prima oară am fost luni noaptea  când pe socru-meu l-a apucat o criză de bila. La 2,30 noaptea eram la Spitalul Judeţean de Urgență Ploieşti cu moșu-n frunte, să-l facă bine. De ce la Ploieşti? Acolo l-a dus fiu-său, din prima, că până la Bucureşti făcea o oră, iar bietul om era în dureri. Am stat în urgenţă vreo două ore, cu toate că erau doar doi “aparținători” care stăteau pe holul jegos. La un moment dat a venit o tanti cu o mătură tocită şi am început să facă praf, încercând să (zicea ea în mintea ei) facă un pic de curăţenie. Adică să ridice praful peste cele câteva persoane şi cele două asistente de pe recepţie. Mopul se va inventa peste vreo douăzeci de ani, până atunci târșul e de bază. În sfârşit, a apărut cumnată-mea care fusese cu moșul la analize şi ne-a dat vestea cea mare: îl internează! Timp de mai bine de două ore, nici un calmant, nicio pilulă, “că aşa e protocolu’”. Noroc cu Tataia, că e rezistent şi n-a făcut prea urât, lăsându-se pe mâna doctorilor. L-am dus la “chirurgie”, într-un salon cu zece paturi, în care mirosea a… mă rog, a borâtură și a puroi, cu toate că în salon erau doar trei pacienţi. A venit asistenta și i-a pus o perfuzie, s-a făcut că nu vede când bătrânul i-a băgat zece lei în buzunarul halatului. Am întrebat-o ce calmante îi pune în perfuzie şi ea mi-a răspuns că “ce a prescris doamna doctor” Şi ce a prescris doamna doctor? “Nu pot să vă spun, ce, vă pricepeţi?” Da, am răspuns, ştiu că cianura face rău. S-a uitat tâmp la mine, a bolborosit ceva, apoi a dispărut. Pe la opt, primesc vestea că bătrânul va fi operat! Când? Astăzi, peste câteva ore! De ce? De fiere! Dau fuga la spital, la medicul care îl luase în primire. Îl găsesc în cabinet, fusese de gardă. În camera de gardă mirosea a bășini şi alcool, iar dom’ doctor, trecut bine de a treia tinerețe, era pe jumătate mahmur. Spun frumos bună dimineaţa şi îl întreb despre bătrân. “Aaa, zice, cum să nu, îl operez mai târziu, nu l-am pregătit încă. Îi facem o tăietură frumoasă, în două săptămâni e ca nou.” Păi s-a inventat laparoscopia – zic. “Ei… dacă e aparatul liber îl fac, poate după amiază.” Păi nu-l scoateţi mai întâi din criza? “De ce? Nu se mai operează dacă nu-l doare.” Așa și? “Şi… dacă nu vreţi nu-l operăm, au mai refuzat vreo câțiva pacienţi operaţia și s-au întors. Dar să ştiţi că tot la operaţie se ajunge într-un final şi veniți dvs la mine.” Venim, dar mai târziu, deocamdată nu. Dom doctor era supărat, pierduse zece milioane, uite-aşa… Infecţii ceva, l-am mai întrebat. “Sigur, se mai întâmpla, dar vom avea grijă să… Dar dacă nu vreţi să se opereze, de ce mă mai întrebaţi?” L-am luat acasă pe bătrân, dar înainte de asta am întrebat-o pe asistenta ce calmante i-a făcut, just în case. “Scrie în foaie”. În “foaie” erau trecute douăsprezece medicamente, dintre care vreo trei tipuri de pastile! DOUĂSPREZECE! Păi când a avut timp să ia atâtea? “Nu le-a luat chiar pe toate, doar ce i-am băgat în perfuzie” Câte? “Trei” Şi restul? “Păi restul…” Asistenta nu ştia ce să-mi mai spună. Îmi daţi o copie după foaia de observaţie? “Nuuuu, n-avem voie!” Pe bătrân îl lăsaseră durerile şi fără cele nouă tipuri de chimicale trecute în foaie, care vor fi scoase din farmacia spitalului şi făcute bani. Hai că nu ne-am născut ieri. În sfârşit, l-am luat acasă şi după trei zile nu mai are nimic. E adevărat, tine regim, dar e puternic ca un taur, la 75 de ani, merge cu sacul de cincizeci de kile în spate de parcă n-ar avea nimic.

În afară de jegul omniprezent, indolența îngrijitoarelor, a personalului care are tot timpul senzaţia că-ţi face un favor, am mai descoperit ceva în spital. La fiecare nivel afişe. Afişe în care asistentele, medicii şi tot personalul calificat era îndemnat să se care rapid, în Anglia! Cum? Simplu! Pe coridoarele spitalului sunt afişe (vezi foto) în care scrie “Eşti interesat de un job în sistemul medical englez? Sună la…”3

E ca şi cum aş pune pe peretele din dormitor o poză cu bunăciune pe care ar scrie “Băăă, las-o pe nevastă-ta și vino la mine!” Dar atât pe “actualii” (ca şi pe “foștii”) îi doare în cur. Lasă-i dracu’ de doctori calificaţi să plece, că oricum aici pute, nu-i aşa? Dom’ Ministru Patriciu Achimaş-Cadariu a fost chemat ieri la guvern să rezolve cu dezinfectanţii, că puneau ăia apă în vin. Da restu’? D-aia pute prin spitale şi măturile sunt din secolul trecut? D-aia pleacă medicii buni și rămân doar boșorogii și spăgarii? Băă, treziţi-vă dracului, că s-alege prafu’, dacă nu s-a ales deja…

PS: <Ar trebui să schimbe afișul în „Te-ai saturat să fii doctor la Ploiești? Come to London, avem ceai si regină”> spune cu un zâmbet amar nepoata bătânului, studentă la medicină care, după ce va termina facultatea, sigur va pleca în Regatul Unit să scape de mizeria spitalelor românesti și de non leafă…

Am deschis un grup pe Facebook denumit „Nu vreau să mor într-un spital jegos”. Înscrieti-vă în grup si spuneti-va părerea, va ajunge mai repede la urechile lor!

Am primit de la Oana Bucur una dintre cititoarele mele,acum cateva minute pozele de mai jos. Ghiciti de unde?

13115677_10202076569352080_2134650510_n13115441_10202076569232077_1652327794_n13152715_10202076568192051_782228128_n