Vasile. Cel care își plânge morții…

Aproape în fiecare seară, plec spre București pe DN1, la ore destul târzii. La un moment dat, pe la Balotești, un câine mare și negru sare în spatele mașinii, latră ca un nebun apoi se retrage strategic sub gardul din marginea drumului. Cei care merg frecvent pe DN1 îl cunosc și-l feresc, cei ce trec pentru prima oară frânează violent ca să nu-l bage sub roți pe maidanez. Câinele insă, n-are nicio problemă, latră furios, cu toate că, dacă oprești mașina o ia fugă. E prezent la “datorie” în fiecare moment al zilei și al nopții, de parcă ar avea o misiune de îndeplinit. “Navetiștii” de pe DN l-au botezat Vasile și din când în când, îi aruncă din goana mașinii cîte ceva. Într-o seară, m-am oprit (după ce mi-am luat porția obligatorie de lătrături) un pic mai încolo și am încercat să-i dau ceva de mâncare. Cățelul s-a apropiat, a latrat de-un salut, a luat frumos osul și a plecat spre gardul unde-și face veacul. Când să mă urc în mașină, un moșulică îmi spune buna seara. Îi răspund, iar omul, fară nicio introducere, începe sa-mi spună povestea lui Vasile. “Mă-să era o cățea neagră, mare, care avea culcușul dincolo de gard, gardul de tablă, ăla vopsit în verde, acu’ nu mai e verde, că s-a schimbat proprieterul și l-au facut altfel. Cățeaua a fătat vreo șase pui, toti negri ca ea, numai unul era tărcat, pe unii i-au luat oamenii buni la suflet, pe alții i-au calcat mașinile, că erau mici și proști și oamenii aruncă mâncare în mijlocul drumului… Mai rămaseseră doi, cățelul tărcat și Vasile, pe care nu-l cheama Vasile, așa îi spuneți voi, ăștia de pe deneu, îl cheamă Câine și atat. Într-o seară, cineva a aruncat în mijlocul drumului niște oase. Cățelul tărcat a fugit să apuce unul. Era mic… l-a făcut praf o mșină… Eram acolo. Cățeaua a început să urle și a fugit spre el. Murise… L-a luat în gură să-l aducă la gard, acasă… O altă mașină care venea cu viteză, i-a lovit pe amndoi… praf i-a făcut, i-a întins pe asfat. Căteaua a murit cu puiul în gură, cu puiul ei tarcat… așa au și ridicat-o maturătorii… Pe ăla negru l-am luat eu în brațe, se zbatea și urla săracu… L-am luat la mine acasă, dar a fugit și de atunci stă pe marginea drumului și înjură, da, da, înjură mașinile care i-au omorît mama. Să fie vreo trei ani…”

Dacă treceți pe DN1, dinspre Ploiești spre București iar pe la Balotești vă latră un câine mare și negru, nu-l înjurați… E doar Vasile, care își plânge morții…

caine

Reclame

Se moare cu zile la Ploiești! Așa și? D-aia nu ia dom’ doctor șpagă!

Azi am fost a doua oară în Spitalul Judeţean de Urgență Ploieşti. JEG! Jeg în ultimul hal! Într-un spital de obicei miroase a dezinfectat, a clor, a orice altceva. La Ploieşti miroase a căcat! Miroase și a indolență, a nesimţire, a puroi, a șpagă, a mizerie, a moarte… De ce? Pentru că în România oamenii nu contează, sunt doar masa de votanţi, pulimea, care tace şi votează! De ce se întâmplă asta? Pentru că pe ministrul Sănătății îl doare-n cur, pe Primul Ministru la fel. Fostul director al spitalului Alexandru Băloi, a luat 3000 lei spaga şi e la X factor. Noul director este Marius Niculescu. Aceeaşi durere în cur, acelaşi dezinteres. Despre Consiliul Județean nu mai vorbesc, pe președintele Cosma nu-l mai doare demult. Acelaşi dezinteres este aici de foarte multă vreme, ştiu spitalul ăsta de zece ani, de când am fost dus de urgenţă cu o indigestie şi au vrut să mă opereze (tot de urgenţă!) şi… să-mi pună stenturi! Şi atunci era la fel de  jegos…

2aSă revenim la zilele noastre. Prima oară am fost luni noaptea  când pe socru-meu l-a apucat o criză de bila. La 2,30 noaptea eram la Spitalul Judeţean de Urgență Ploieşti cu moșu-n frunte, să-l facă bine. De ce la Ploieşti? Acolo l-a dus fiu-său, din prima, că până la Bucureşti făcea o oră, iar bietul om era în dureri. Am stat în urgenţă vreo două ore, cu toate că erau doar doi “aparținători” care stăteau pe holul jegos. La un moment dat a venit o tanti cu o mătură tocită şi am început să facă praf, încercând să (zicea ea în mintea ei) facă un pic de curăţenie. Adică să ridice praful peste cele câteva persoane şi cele două asistente de pe recepţie. Mopul se va inventa peste vreo douăzeci de ani, până atunci târșul e de bază. În sfârşit, a apărut cumnată-mea care fusese cu moșul la analize şi ne-a dat vestea cea mare: îl internează! Timp de mai bine de două ore, nici un calmant, nicio pilulă, “că aşa e protocolu’”. Noroc cu Tataia, că e rezistent şi n-a făcut prea urât, lăsându-se pe mâna doctorilor. L-am dus la “chirurgie”, într-un salon cu zece paturi, în care mirosea a… mă rog, a borâtură și a puroi, cu toate că în salon erau doar trei pacienţi. A venit asistenta și i-a pus o perfuzie, s-a făcut că nu vede când bătrânul i-a băgat zece lei în buzunarul halatului. Am întrebat-o ce calmante îi pune în perfuzie şi ea mi-a răspuns că “ce a prescris doamna doctor” Şi ce a prescris doamna doctor? “Nu pot să vă spun, ce, vă pricepeţi?” Da, am răspuns, ştiu că cianura face rău. S-a uitat tâmp la mine, a bolborosit ceva, apoi a dispărut. Pe la opt, primesc vestea că bătrânul va fi operat! Când? Astăzi, peste câteva ore! De ce? De fiere! Dau fuga la spital, la medicul care îl luase în primire. Îl găsesc în cabinet, fusese de gardă. În camera de gardă mirosea a bășini şi alcool, iar dom’ doctor, trecut bine de a treia tinerețe, era pe jumătate mahmur. Spun frumos bună dimineaţa şi îl întreb despre bătrân. “Aaa, zice, cum să nu, îl operez mai târziu, nu l-am pregătit încă. Îi facem o tăietură frumoasă, în două săptămâni e ca nou.” Păi s-a inventat laparoscopia – zic. “Ei… dacă e aparatul liber îl fac, poate după amiază.” Păi nu-l scoateţi mai întâi din criza? “De ce? Nu se mai operează dacă nu-l doare.” Așa și? “Şi… dacă nu vreţi nu-l operăm, au mai refuzat vreo câțiva pacienţi operaţia și s-au întors. Dar să ştiţi că tot la operaţie se ajunge într-un final şi veniți dvs la mine.” Venim, dar mai târziu, deocamdată nu. Dom doctor era supărat, pierduse zece milioane, uite-aşa… Infecţii ceva, l-am mai întrebat. “Sigur, se mai întâmpla, dar vom avea grijă să… Dar dacă nu vreţi să se opereze, de ce mă mai întrebaţi?” L-am luat acasă pe bătrân, dar înainte de asta am întrebat-o pe asistenta ce calmante i-a făcut, just în case. “Scrie în foaie”. În “foaie” erau trecute douăsprezece medicamente, dintre care vreo trei tipuri de pastile! DOUĂSPREZECE! Păi când a avut timp să ia atâtea? “Nu le-a luat chiar pe toate, doar ce i-am băgat în perfuzie” Câte? “Trei” Şi restul? “Păi restul…” Asistenta nu ştia ce să-mi mai spună. Îmi daţi o copie după foaia de observaţie? “Nuuuu, n-avem voie!” Pe bătrân îl lăsaseră durerile şi fără cele nouă tipuri de chimicale trecute în foaie, care vor fi scoase din farmacia spitalului şi făcute bani. Hai că nu ne-am născut ieri. În sfârşit, l-am luat acasă şi după trei zile nu mai are nimic. E adevărat, tine regim, dar e puternic ca un taur, la 75 de ani, merge cu sacul de cincizeci de kile în spate de parcă n-ar avea nimic.

În afară de jegul omniprezent, indolența îngrijitoarelor, a personalului care are tot timpul senzaţia că-ţi face un favor, am mai descoperit ceva în spital. La fiecare nivel afişe. Afişe în care asistentele, medicii şi tot personalul calificat era îndemnat să se care rapid, în Anglia! Cum? Simplu! Pe coridoarele spitalului sunt afişe (vezi foto) în care scrie “Eşti interesat de un job în sistemul medical englez? Sună la…”3

E ca şi cum aş pune pe peretele din dormitor o poză cu bunăciune pe care ar scrie “Băăă, las-o pe nevastă-ta și vino la mine!” Dar atât pe “actualii” (ca şi pe “foștii”) îi doare în cur. Lasă-i dracu’ de doctori calificaţi să plece, că oricum aici pute, nu-i aşa? Dom’ Ministru Patriciu Achimaş-Cadariu a fost chemat ieri la guvern să rezolve cu dezinfectanţii, că puneau ăia apă în vin. Da restu’? D-aia pute prin spitale şi măturile sunt din secolul trecut? D-aia pleacă medicii buni și rămân doar boșorogii și spăgarii? Băă, treziţi-vă dracului, că s-alege prafu’, dacă nu s-a ales deja…

PS: <Ar trebui să schimbe afișul în „Te-ai saturat să fii doctor la Ploiești? Come to London, avem ceai si regină”> spune cu un zâmbet amar nepoata bătânului, studentă la medicină care, după ce va termina facultatea, sigur va pleca în Regatul Unit să scape de mizeria spitalelor românesti și de non leafă…

Am deschis un grup pe Facebook denumit „Nu vreau să mor într-un spital jegos”. Înscrieti-vă în grup si spuneti-va părerea, va ajunge mai repede la urechile lor!

Am primit de la Oana Bucur una dintre cititoarele mele,acum cateva minute pozele de mai jos. Ghiciti de unde?

13115677_10202076569352080_2134650510_n13115441_10202076569232077_1652327794_n13152715_10202076568192051_782228128_n