Ne-am născut şi noi alaltăieri. Cam tâmpiţi…

Reprezentativ

Aseară mare miting mare, în Bucureşti, în toată ţara şi judeţul Hunedoara. Televiziunile de ştiri buluc, facebook-ul geme de transmisii live. Până şi Digi 24 transmite live, chiar şi pe facebook, ceea ce dă senzaţia că ar fi groasă. Protvul dă şi el live, dar mai cu milă. Şi ce vedem? O sută douăzeci de mii de oameni în Piaţa Victoriei, (zice lumea, că Jandarmeria n-a numărat oficial, cum face de obicei) aglomeraţie la metrou, trenuri suplimentare, etc. Lumea mai şi pleacă din piaţă, au făcut prezenţa, gata.
Mă sună un amic, (cătana bătrână, cu Afganistanul şi Kosovo la bază), acum într-un fel de repaus între două misiuni. “Ce faci, nu vii şi tu în piaţă?” Eu? Încă sunt sănătos la cap, zic, lasă-i să fluiere fără mine. “Hai frate, că o să fie distracţie!” Distracţie? Pe frigălău’ ăsta? “Da, da, acum, în juma’ de oră. Lasă că vin eu la tine când se termină, ce zici?” Vino când vrei. “Ok, uite-te la tv, îţi fac cu mâna!” Eşti bolnav? “Nu, chiar mi-e foarte bine.” M-am gândit că amicul ăsta, militar de carieră, n-avea ce căuta în piaţă. Era împotriva concepţiilor lui. Da’ parcă poţi să ştii? L-o fi tâmpit politica şi pe ăsta… Mă uit la tv, pe toate posturile, inclusiv pe Euronews şi RT (Rossia Today). Nimic. Lume peste tot în ţară, la plimbarea de seară. La un moment dat, în Piaţa Victoriei începe scandalul. Jandarmii se grupează în poziţie defensivă, înaintează ofensiv, apoi se retrag. Se joacă aşa de câteva ori, apoi stau o tură, să-şi tragă sufletul. În faţa lor, un grup de băieţi, cu faţa acoperită, dau cu pietre. Jandarmii se apăra cu scuturile. Cei din faţă încep să arunce cu pocnitori, “petarde” în limbajul celor de la tv. Jandarmii mai fac nişte manevre, “huliganii” o iau spre centrul pieţei Victoriei. Mulţimea le face loc. Pas cu pas, fac turul complet al pieţei, împingând mulţimea în “afara perimetrului”. Cei mai mulţi dintre protestatari încep să plece, aglomeraţie la metrou, piaţa începe încet, încet, să se golească. Mă uit cu atenţie la comportamentul jandarmilor. Băieţii în albastru doar… se apără! Au tot ce le trebuie să riposteze dur, au antrenamentul necesar, au şi obiectul muncii dar… nimic. Comentatorii tv vorbesc despre “huligani”, despre suporterii echipelor de Steaua, Dinamo şi Rapid, care au mare drag să se bată cu jandarmii. Aşa o fi, dar ştiam că şi jandarmii ripostează. Nimic. Din când în când, câte un fâs din tulumbele cu lacrimogene. Ghinion, vântul bătea invers, aşa că gazele se întorc spre jandarmi. Apar la un moment dat în piaţă alţi băieţi de la jandarmerie, cei îmbrăcaţi în negru, „băieţii răi”. Echipaţi de luptă. Stau şi se uită, organizaţi tot în formaţie… defensivă! La tv, apar “armele” cu care sunt atacaţi jandarmii, cică sunt “cocktailuri Molotov”. Cocktailuri Molotov în sticle de pastic?! Hai zău! Un cocktail Molotov se face în sticlă de sticlă, e un amestec de benzină, ulei si detergent, plus cuie sau cioburi de sticla sau pietre. La tv am vazut o sticla de bere cu dop de cârpă. Nici Molotovu’ nu mai e ce-a fost… Mai erau în poză două “petrade”, pocnitori d-alea pe care le vând ţiganii în piaţă “pe sub mână”. Adică armanent frate!
“Huliganii” continuă să arunce cu pietre şi gheaţă, jandarmii nimic. La un moment dat, intră totuşi într-un grup şi pun pe burtă (cu blândeţe şi nu glumesc deloc!) câţiva huligani. Piaţa se goleşte din ce în ce mai mult. Undeva pe colţ, (calea Victoriei cu Titulescu) “huliganii” au dat foc unei cuşti din plastic, d-aia în care se pun afişe. Nimeni n-o stinge, focul fiind alimentat din când în când cu pubele de gunoi şi alte plastice. Jandarmii se grupează (tot defensiv!) şi se duc să facă ordine pe Calea Victoriei. După un timp se întorc. Victorioşi. Focul din colţ arde în continuare. Piaţa Victoriei e din ce mai goală. “Huliganii” încearcă iar să-i lovească cu pietre. Un grup de jandarmi se repede la ei, dar un jandarm alunecă iar ceilalţi se opresc să-l ridice. La tv-uri, Raed Arafat spune că la Spitalul de Urgenţă au fost duse şapte persoane, dintre care doi jandarmi. Rănile nu sunt grave, doar nişte zgârieturi şi vânătăi, nimic rupt.

Piaţa se goleşte din ce în ce mai mult. Sunt oameni tocmai la Statuia Aviatorilor, iau cu asalt staţia de metrou de acolo. Aglomeraţie, comentarii înjurături. Îl sun pe amicul pe care-l ştiam în piaţă. Nu răspunde. Mă uit iar la tv. Un grup de “huligani” ataca în forţă jandarmii, care tot nu ripostează, se protejează doar cu scuturile. Bastoanele de cauciuc atârna ca nişte obiecte inutile. Mă, ce dracu fac ăştia? Chiar nimic? Nimic. Apare o dubă a jandarmeriei care încarcă nişte “huligani”. Televiziunile încep să dea reluări cu fazele fierbinţi ale confruntării. Euronews preia ştirile şi hiperbolizează. “Ciocniri masive între protestatari şi poliţie” şi alte bla-blauri. În faţa porţii mele opreşte o maşină. Câinele nu se agită prea tare, semn că e cineva cunoscut. Deschid şi intră amicul meu cu încă cineva, un flăcau negricios cu un fes tras pe ochi. Ai venit cu bodyguardul? “E un bun prieten, am fost în piaţă împreună. Fraiere, uite cum ai pierdut tu o mie de euroi. Fraier de fraier. Scoate alcoolul, că am îngheţat dracu de tot!” Scot alcoolul, limbile se dezleagă, bodyguardul e şi el ofiţer, misterul începe să se destrame. Vorbim despre incendierea Reichstagului, despre politichia actuală şi mai ales despre comportamentul jandarmilor din seara asta. “Păi cum să dea în colegi, ce ai senzaţia că aia sunt proşti, ce nu ştiau cine îi “atacă”? Cine crezi că ar avea curajul să atace trupele speciale ale jandarmeriei cu pietre? Puţoii ăia? Hai să fim serioşi! Sigur, au fost şi ei, dar pentru două milioane crezi că se puneau cu băieţii în negru? Şi aşa suporterii vor da cu subsemnatul până poimâine, iar toată hărmălaia se va deconta pe ei. Hai noroc!” Câţi aţi fost? “Vreo cincizeci de-ai noştri, restu’ băieţii de la galerie. A fost suficient, n-ai văzut?” Prea se umpluse piaţa, lumea avea chef de cântat, nu puteau să plece aia de la guvern, lumea mai are şi treabă”. Şi? “Şi ce? Nu ştii cum se face? Unii în cheamă, alţii trebuie să-i trimită acasă. Da’ a fost subţire… jandarmii sunt băieţi de băieţi!” Discuţia a continuat până pe la vreo trei, când, după ce-am dat gata o sticlă de Buffalo Trace W.L. Weller 12, din rezerva mea personală, n-a mai avut rost s-o trecem pe vodcă, aşa că ei au plecat la casele lor, eu… am mai rămas sa-mi pun gâdurile în ordine. Şi să beau o cafea. Asta e…

Dimineaţa, după ce s-a crăpat de 11, mare conferinţă de presă a preşedintelui Iohannis, care s-a născut şi el alaltăieri, care habar n-are de gustul usturoiului, de… cu ce şi cum se mănâncă politica şi, mai ales, nimic nu ştie despre cine a pornit sau de ce demonstraţiile “paşnice” din stradă. Dar era “nemulţumit profund”. S-a răţoit la ministrul de interne, care „nu conduce ministerul, ci doar stă în minister!”, a înjurat PSD-ul, aşteaptă explicaţii, pentru că, de la Vacanţă Mare încoace, “egzistă o explicaţâe!” Păi da, explicaţia e că preşedintele pierde teren, pesedeii îl câştigă şi asta… nu bun. Pe deasupra, mai scapă şi nişte nemernici basma curată. Asta e chiar de rău! Şi atunci, şi-a adus aminte că vrea “guvernul lui” ca Dragnea e un nemernic, (contesta cineva?) că Grindeanu e văr cu Ponta, că Ponta e duşmanul de clasa aliat cu Ghiţă, că… ghinion!, Ghiţă e plecat, iar guvernul lucrează noaptea şi “le bagă” pe furiş. „Şi să nu (vă pună dracu să) faceţi o anti demonstrate pesediştilor, că iese cu violenţă”. The President Klaus dixit! Adică ce, io nu ştiu să aduc mercenarii şi „huliganii? Eeeee!” A mai spus şi altele, că SRI-ul nu l-ar informat, nici pe el nici pe ministrul de interne. Hai mă, iar ne iei de proşti? Dar dom’ preşedinte a fost şi simpatic, când a lătrat fraza aia celebră: “Jos labele de pe DNA!” (Acu’ e-al lui d-acas’ sau ce?)

Pentru că nu poate să-i ia gâtul lui Dragnea, nici pe-al lui Grindeanu, deocamdată, a asmuţit-o pe Kodruţa pe cei de la RTV, care vor da cu subsemnatul despre cum fac ei emisiunile cu şi despre Ghiţă, şi de ce. L-am mai auzit şi pe tembelul ăla de la CSM, Lazăr, care spunea că presa trebuie strânsă de gât! Băăăă, eşti prost? Păi ne lasă Constituţia să vorbim fraiere, e articol acolo despre libertatea de exprimare. Poţi să mă dai în judecată că te-am făcut bou, magistratu’ lu’ peşte! Dacă se apucă jurnaliştii (de talia lui Ciutacu, de exemplu) să spună tot ce ştiu, jumătate dintre voi, magistraţii “fără pată”, emigraţi în Congo! Şi dacă mai povestesc şi alţii, că vorba umblă, e chiar nasol, că ziariştii mai au şi probe, nu mănâncă rahat doar de dragul de a-l mânca.

Adevărul e că pe guvernaţi îi doare în cur de ţară, pe preşedinte le fel, fiecare trage spuza pe turta puterii lui, uitând că ei contează mai puţin, tot ce contează sunt oamenii de rând, ăia care ziua muncesc, iar seara pun botu’ la strigarea unuia sau altuia. În stradă au ieşit şi oameni care chiar cred că “se va schimba ceva”… nu doar cei ce au ieşit pe banii PNL-ului, ai lui Soros sau studenţii de frica profesorilor. Să vedem ce-o mai fi, deocamdată “se discută”. Dom Preşedinte, da’ linişte când va fi? Sau avem şi noi ghinion?

Am senzaţia că din când în când, sunt prost. Eşti, va spune majoritatea rânjind. Păi da, sunt prost că nu mă duc la mitingurile convocate prin sms sau pe facebook, sunt prost că nu mă enervez pentru nişte hotărâri de guvern care nu mă afectează, sunt prost că trag concluzii ce sunt în dezacord cu majoritatea şi sunt prost că văd dincolo de aparenţe… Aşa şi?
 

 

Ion și Maria

Reprezentativ

Bucureştiul nu este doar Centrul Vechi, Piaţa Victoriei sau puzderia de mall-uri în care piţipoance de tot felul şi “vedete” de doi lei îşi plimbă fizicul şi-şi fac selfie-uri pentru facebook, rânjindu-şi dinţii şi ţuguindu-şi botul siliconat. Bucureştiul e VIAŢĂ, viaţa de dincolo de ştirile mondene, dincolo de politică, cu oameni de rând, cu săracii cei mai săraci, care-şi duc traiul de pe o zi pe alta şi pe care nu-i vede nimeni…

18La parterul blocului în care locuiesc, funcţionează mai multe fast food-uri, adică niște buticuri în care se vînd covrigi, șaorma, merdenele, sărmăluțe în foi de varză (plus viță) și alte mâcăruri de luat acasă sau de mâncat din mână pe trotuar. Mai la vale, e un magazin al Fondului Plastic și un second hand, cu mărfuri “absolut noi, cinșpe lei orice produs”, o altă șaormărie ceva mai scumpă, în care la loc de cinste găsești celebra șaorma de “pui, vită plus curcan, cu aromă de berbecuț!”.  În capăt e o tutungerie de la care nu mi-am putut lua niciodata țigări “de-ale mele” pentru că “nu prea cere lumea d-astea și dacă nu cere, de ce să luăm? Am înteles că nu au frigiderele adecvate stocării și n-am mai încercat. Tot în zonă, o gramadă de florării și florărese, gureșe, unele negre, altele (tot negre, dar…) blonde cu ochii albaștri. Restul parterului e ocupat de CEC, Poștă și vreo câteva bănci care au trecut demult de criză, dupa cum arată doamnele XXL care ies în fața băncii la fumat. Peisajul pe care vi-l descriu, se afla undeva între Piața Matache și Gara de Nord, destul de aproape de autogara de unde pleacă microbuzele spre Ploiești.

Din peisaj fac parte Ion și Maria, doi aurolaci bătâni, pe care chiar așa îi cheamă, Ion și Maria. Sunt frați. Ion mai ajută florăresele pentru o bere și câțiva lei, iar Maria cerșeşte cu sârg. Cerșește lângă șaormării, face naveta între cele două, capată destulă mâncare și pune totul într-o pungă jegoasă de plastic. Seara împarte mâncarea copiilor strazii…

Ion are un câine. Pe câine îl cheamă Labă. Cu Ion m-am “împrietenit” de când i-am salvat câinele din mașina hingherilor. După ce i-au dat două după ceafă și un șut, doi hingheri i-au luat câinele și l-au băgat în mașină. Ion urla ca din gură de șarpe, “mi-ați luat frateleeee!!!” Plângea cu lacrimi amare, dar cine să bage în seamă durerea unui aurolac isteric? M-am dus la mașină, cunoșteam câinele de câţiva ani buni, nu se despărțea niciodată de Ion, hingherii s-au uitat lung la mine, m-am uitat și eu la ei, apoi am scos din portofel cincizeci de lei și le-am facut semn sa-mi dea cățelul. S-au făcut că nu pricep, atunci am luat lațul din mana unuia și i l-am pus de gât. Ceilați au încercat ceva, dar am stâns mai tare și am spus încet: vreau câinele. Hingherului cu lațul de gât i se faceau ochii din ce în ce mai mari. Celălalt  a deschis ușa mașinii și câinele lui Ion a zbughit-o în aplauzele câtorva gură cască și în urletele Mariei. Cred că șoferul dubei sunase la Poliție, dar până să ajungă am plecat. Culmea e, că nu m-am ales nici macar cu o înjurătură…

Aseară, Ion și câinele erau la locul lor, lângă șaormărie. Maria nicăieri. Când m-a văzut, Ion s-a ridicat brusc și m-a salutat militărește, apoi mi-a spus: “vino să-ți arat ceva”. L-am urmat, am ocolit pe la dracu’ în praznic și am ajuns în spatele blocului. Acolo era Maria. Stătea în genunchi lângă o cutie destul de mărișoară și avea în mână un biberon cu tetina foarte subţire. În cutie, trei pisoi cărora încă nu le dăduseră ochii. “Sunt de la pisica albă, o știi, aia cu coada înfoiată… A calcat-o mașina de gunoi azi dimineață… acum sunt și ei singuri, la fel ca noi… dar am eu grijă să nu crească fără mamă…” Nu știam pisica albă cu coada înfoiată. Îi știam doar pe Ion și Maria, doi cerșetori cu sufletul cât Gara de Nord…

201646x404