CADOUL DE CRĂCIUN

Reprezentativ

Cum vă spuneam în articolul MOARTEA VINE DIN SISTEMUL SANITAR DE STAT că, de unde, de neunde, am căpătat o boală extrem de idioată, ca toate bolile, datorită căreia era să rămân fără picioare, fără ambele picioare! Toate amănuntele le găsiți în articolul despre care v-am pomenit mai sus, veți vedea cum un medic, fără scrupule, hotărâse să-mi amputeze picioarele, “de peste genunchi”, ca să scap de dureri! Norocul meu a fost că există și DOCTORI adevărați, care fără să țină cont de aberațiile unui individ în prag de pensie, să mă opereze și să-mi redea mersul biped, fără cărucior sau cârje! Și nu numai mie, ci multor oameni care au apelat la ei, la cunoștințele lor în materie de chirurgie, la curajul lor de a nu se lăsa influenţaţi de părerile unor neica nimeni…

A DOUA OPERAȚIE

Blestemat să fie în veci CNAIR-ul și Ministerul Transporturilor, cu toți directorii, secretarii de stat și tot ce înseamnă individ care se ocupă de infrastructură în țărișoara asta! Între Sibiu și București sunt vreo 270 de kilometri, pe care, în orice țară civilizată îi faci în maximum două ore jumate, dacă admiri peisajul. La Romanica, în șapte ore! Proaspăt operat fiind, simți toate gropile, toate denivelările și umflăturile din asfalt! Domnilor, să vă stea curcanu-n gât de Anul Nou, acum și-n vecii vecilor, dacă nu sunteți în stare să faceți o amărâtă de autostradă!

Am ajuns la Sibiu după amiaza, după ce am depășit zeci de tiruri, tractoare și porțiuni de “drum în lucru”. Trecuseră trei săptămâni de la prima operație, foloseam piciorul stâng fără dureri. Doctorul Călin Popa, cel ce m-a scăpat de proteze, scaun cu rotile și o tonă de stress, mi-a spus că ar fi cazul să-l opereze și pe dreptul, ca să scap definitiv de dureri și să pot merge. Așa am făcut și a doua zi, dis de dimineață, m-am prezentat la Polisano pentru tradiționala de acum, zgârmare în nas și gât după covid. Destul de neplăcut, dar asta e… Am mai așteptat o zi, cuminte la pensiune, apoi m-am prezentat la spital cu bocceluța, mult mai mică. La prima internare cărasem după mine halat, trening și alte elemente de îmbrăcăminte absolut inutile, pentru că jumătate din timp
l-am petrecut într-un fel de cămășoi, care se leagă cu niște șireturi la spate și care acoperă doar partea din față, lăsând la vedere augustul posterior. Noroc că în spital, se poartă chestia asta de bolnavi și nu e mare lucru. Chiar e comodă!

Le-am reîntâlnit pe asistentele Elena Cristina Baciu, pe Maria Banciu (care între timp s-a măritat, casă de piatră!) pe Doamna Lulu, decana de vârstă a asistentelor, pe Laurențiu Gligor, asistentul coordonator și pe toți ceilalți cărora, spre rușinea mea nu le-am reținut numele. Cea care m-a pregătit pentru operație a fost Adriana Maria Enciu, o asistentă mărunțică cu inimă mare! Evident, am reîntâlnit-o și pe Isabela Vlad, cea care le știe pe toate, aranjează totul și, în final, este cea care te “alungă” din spital!

Nu voi intra în toate amănuntele operației, Pot să vă spun doar că doctorii Călin Popa și Cosmin Olariu mi-au reparat piciorul drept. Am mai rămas câteva zile în spital, până când doctorul Popa a hotărât că nu mai am ce căuta acolo.

La întoarcere, mi-am adus din nou aminte, dureros, de CNAIR și toată gașca și le-am transmis din nou, în gând, cele cuvenite lor și mamelor lor!

Cam asta a fost. Voi face la un moment dat un film cu o operație similară și-l voi publica, am obținut promisiunea doctorului Popa că mă va sprijini. Asta, ca să vadă și cei de la C.C. Iliescu ce înseamnă meserie și știință de carte! Sau, dacă e spital de stat, trebuie ca pacienții să plece fără picioare? Domnilor, luați șpagă de la fabrica de proteze? Cred că da! Voi mai vorbi despre asta, pe larg, într-o postare viitoare.

Mai sunt două zile și vine Crăciunul! Eu mi-am primit cadoul de Crăciun, pot să merg normal! Este cel mai important lucru care mi s-a întâmplat anul ăsta și poate unul dintre cele mai importante din viața mea! Le mulțumesc tuturor celor pomeniți mai sus, în mod special doctorului Călin Popa, doctorului Cosmin Olariu, asistentelor Elena Cristina, Maria Banciu, Adriana Maria Enciu, doamnei Lulu, lui Laurențiu Gligor, Isabelei Vlad și tuturor celor care au participat văzuți sau nevăzuți la salvarea picioarelor mele. Le mulțumesc încă odată și le voi mulțumi mereu, pentru tot ce au făcut pentru mine și pentru mulți alții, asemenea mie! Mulțumesc și Spitalului European Polisano Sibiu pentru că a adunat sub emblema sa, acești oameni minunați!

Adaug și mulţumirile a doi dintre prietenii mei, Liana Maican (București) și Costică Negoescu (Craiova), care au avut aceeași operație ca mine, iar acum au din nou picioare și și-au recăpătat pofta de viață.

Sărbători fericite, dragii mei! Și Moș Crăciun să vă aducă de o mie de ori mai multe bucurii decât mi-ați adus voi mie!
Le meritați! LA MULȚI ANI!

MOARTEA VINE DIN SISTEMUL SANITAR DE STAT

Reprezentativ

Am avut bafta chioară să mă pricopsesc cu o boală, aberantă ca toate bolile. Niște artere din piciorul stâng s-au înfundat, blocat și piciorul a început să mă doară îngrozitor. După câțiva metri de mers pe jos, pulpele îmi luau foc! După trei apăsări pe ambreiaj, la fel. Diagnosticul, pe limba medicilor, obstrucţie femuro poplitee distală, ischiemie critică a membrul inferior stâng. Pe limba omului de rând, doare ca dracu!

Ca tot românul neinstruit, m-am dus întâi la medicul ortoped, care după ce s-a uitat la piciorul meu, aproape vânăt, a chemat un chirurg cardiolog, care a decis rapid că trebuie să fac o arteriografie. Unde? Cineva a venit cu ideea, Institutul de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu”. Unde e? La Fundeni. Am plecat în viteză. Acolo, medicul de gardă, dr. Cristina Ceck, m-a băgat la toate aparatele posibile și imposibile, m-a trimis la diverse cabinete, unde am fost uns cu gel, cu vaselină, cu… așa cum cerea protocolul medical. După vreo trei ore, am ajuns în fața unui medic, chirurg cardiovascular, dr. Dan Florin Barzoi, care foarte amabil, mi-a spus că este necesară o arteriografie. Ok, am zis, acum sau…? “Nu, nu acum, în câteva zile, vă sunăm noi, nu avem acum locuri libere, ştiţi, covidul…” Am plecat şchiopătând, sperând că cele „câteva zile” vor trece rapid și voi scăpa într-un fel sau altul, de durere… P-asta cu „vă sunăm noi” o știam, dar nu mi-am imaginat că…

… au trecut aproape trei săptămâni, în care puse cap la cap, n-am dormit mai mult de zece, cinsprezece ore, am înghițit o tonă de pastile, mi-am făcut stomacul praf, am urlat de durere și, mai ales, am blestemat covidul, mama covidului, pe tăticul lui și tot sistemul sanitar românesc. După o noapte de dureri cumplite, am decis să dau buzna la C.C. Iliescu, fără să mai aștept invitaţia doctorului Florin Barzoi, care, după câte am aflat ceva mai târziu, avea să vină undeva între Crăciun și paștele cailor… După o discuție de vreo două ore, după nişte telefoane, după completarea unui maldăr de formulare, am fost acceptat la internare, pentru arteriografie. Internarea a început cu trei zile de izolare și un test covid. Pe lângă probele luate din nas și gât, mi-a mai fost “prelevată” o probă și din… cur! Asta e, am suportat cu stoicism întoarcerea pe dos a hemoroizilor și durerea de după. Așa o fi protocolul, mi-am zis și am adormit după o doză dublă de Algocalmin…

A doua zi, spre seară a venit o asistentă care mi-a spus veselă “te mut în zona verde, gata!” Adică ieșisem “negativ” la covid și mă puteam duce în salon. În salon, am dat peste Vasile Băjenaru, un tip din Târgu Jiu, care era proaspăt operat la piciorul stâng. Mi-a povestit că medicii de la Târgu Jiu i-au propus să-i tăie rapid piciorul ca să scape de durere, dar, o doctoriţă cu creierii întregi, l-a trimis la București, la C.C. Iliescu iar medicii de aici l-au operat și a rămas întreg. Bravo! M-am bucurat că nu stau la Târgu Jiu și că n-am avut parte de asemenea tratament. M-am bucurat cam repede…
Ceva mai târziu a venit o infirmieră, care m-a fixat câteva secunde, apoi a decretat ”hai să te epilez!” I-am spus că m-am epilat acasă, că ăsta e un obicei de demult, dar nu m-a crezut. ”Să verificăm”. Mi-am dat pijamaua jos. S-a holbat câteva secunde, apoi a tras concluzia că e în regulă și a luat-o din loc. Pe Vasilică, colegul de salon, l-a apucat râsul. Am mai petrecut o noapte de dureri…

A doua zi dimineață, a venit o asistentă care m-a anunțat că sunt programat la arterio. Pe la 10, a venit o infirmieră și m-a dus cu un scaun cu rotile la sală…

Toată procedura a durat cam o oră și ceva. Nu m-au atacat inghinal, ci prin mâna dreaptă, mi-au băgat o cameră și m-au vizionat la interior. M-au adus apoi în salon și am avut parte de o oră de linişte.
După o oră, a intrat în salon doctorul Dan Florin Bârzoi. S-a rezemat de tocul ușii și a început să vorbească. Mi-a spus că, problema e mult mai gravă decât se aștepta și că singura modalitate de a scăpa de durere, este… amputarea piciorului stâng, apoi a celui drept… Vorbiți serios? l-am întrebat. Da, a fost răspunsul ferm și răspicat al doctorului Bârzoi.

Sunt un individ care a suferit multe, a văzut multe și a trăit o lungă perioadă între viață și moarte. Dintr-o dată, irațional și inconștient, m-a apucat frica… Frica de mutilare, frica de ce voi face atunci când voi rămâne fără picioare. Mai mult, o frică dublată de insatisfacția aberantă că acela care-mi va tăia picioarele nu este un sodat de pe câmpul de luptă, care strigă Allahu Akbar! și se aruncă de nebun într-o încleștare mortală, care pe care, pentru că lui aşa îi cere Allah, iar mie solda… Cel care taie cu zâmbetul pe buze, din carnea mea, e un tip școlit, îmbrăcat în alb, care n-a mirosit în viața lui praful de pușcă, sudoarea soldatului înnebunit de frică sau motorina arsă a carelor de luptă. El taie, pentru că, în sinea lui, are senzaţia că-mi face un mare bine, prelungindu-mi viața cu câteva zile, luni sau ani, dar transformându-mă dintr-un om întreg, într-un infirm, într-un olog, un handicapat fară niciun fel de orgoliu și viitor… El, omul în alb te transformă, fără scrupule, într-o moluscă vorbitoare, într-o rămășiță, pe care, doar familia, în virtutea unei inerții consensuale, sau bunii prieteni, o acceptă cu un fel reținut de silă… Într-o clipă mi-am dat seama că nu era vorba despre frică, ci despre un fel de umilință, care se așează ca o gheară în stomac și strânge, strânge… Am retrăit groaza pe care a trăit-o colegul de salon, Vasilică Băjenaru din Târgu Jiu, când un medic la fel de limitat, i-a propus același lucru…

  • Și nu există nicio variantă? am întrebat după mi-am înghițit nodul de rigoare.
  • Din păcate, nu există. Dacă vreți, vom încerca un tratament, care durează câteva luni și care s-ar putea să aibă ceva șanse. Dar, dacă vreți să scăpați de durere, vorbiți cu familia și hotărâți-vă când facem amputarea.

I-am mulţumit doctorului Bârzoi pentru amabilitatea de a mă fi informat. O secundă mai târziu mi-am imaginat că oricare dintre metodele de a-l strânge de gât, presupunea deplasarea mea din pat până la el, circa trei metri… Mi-am revenit când m-am gândit că amputarea picioarelor mele se putea realiza la fel de bine şi într-un spital penitenciar…

Am început să dau telefoane, sperând într-un ajutor care putea veni de oriunde. Și a venit! Amicul Costel Labontu și-a adus aminte că un prieten de-al lui, a avut aceeași boală ca mine și pe care l-a salvat un medic genial, care i-a făcut o grămadă de bypassuri și alte chestii. Mi-a dat numărul de telefon al doctorului. De acolo, din spitalul C.C. Iliescu, l-am sunat, neţinând cont că nu este nici ora potrivită, nici că omul poate fi în sala de operaţie. Mi-a răspuns o voce amabilă, cu un pic de accent ardelenesc. Sunt doctorul Călin Popa, cu ce vă pot ajuta? I-am povestit pe repede înainte, un pic alambicat și probabil parțial incoerent ce mă durea. I-am spus despre posibila amputare. Mi-a răspuns să nu intru în panică, întotdeauna există o şansă, iar dacă există, înseamnă că poate fi fructificată. Apoi mi-a spus să-i trimit dosarul medical și CD-ul cu arteriografia. Întâmplător, era în București, așa că am procedat urgent la trimiterea documentaţiei la adresa indicată. A doua zi, când mă așteptam mai puțin, doctorul Călin Popa m-a sunat! Mi-a spus că nu e dracul chiar așa de negru și că ar fi bine dacă aș ajunge la spitalul Polisano din Sibiu, să mă vadă. Evident am spus da, spitalul putea fi şi la Vladivostok, voi ajunge. Între timp, am văzut toate interviurile cu doctorul Popa, interviuri ale căror linkuri le veți găsi la sfârșitul articolului și pe care vă sugerez să le vedeți, chiar dacă, deocamdată, n-aveți nevoie de serviciile unui chirurg de excepție.

Spitalul

Am luat legătura cu Isabela, Cerberul doctorului Popa, care mi-a dat toate indicaţiile despre ce trebuie să fac, cum și când să ajung, ce condiții trebuie să îndeplinesc, etc. De fapt, ca să respectăm adevărul istoric, nu eu am vorbit, ci fiică-mea Diana, care, (gravidă și extrem de ocupată cu puștiul Patrik – 3 ani) a preluat „cazul” și a purtat toate discuțiile pentru mine. Câteodată, e mai simplu să te lași dus de cineva de încredere, undeva într-un loc în care nu numai că nu-ți va tăia un imbecil picioarele, ci un doctor adevărat se vă strădui să le redea întrega funcționalitate…

Prima seară. M-au cazat într-un salon elegant, care în afara paturilor speciale, n-avea nimic comun cu un salon de spital. Fiecare pat cu televizorul său, care avea un sistem de sonorizare personalizat, accesibil doar din pat. După mi-am făcut un duș, a bătut cineva discret la ușă. Am răspuns și a intrat o asistentă.

  • Sunt Cristina și sunt asistenta care va avea grijă de dumneavoastră în această seară. Cum vă simțiți?
  • Bine acum, i-am răspuns. Mi-a luat apoi temperatura, tensiunea, mi-a băgat deja obișnuitele bețișoare covid în nas și gât. La un moment dat, a îngenunchiat lângă pat.
  • Vă rog să-mi dați mâna.
  • Așa, dintr-o dată, fără nici un pic de curte, fără o întâlnire, fără…?
  • Da, sigur, mi-a răspuns zâmbind Cristina, trebuie să vă pun o branulă și apoi să vă iau sânge.

Aflasem deja că spitalele sunt niște locuri pline de vampiri, care cel puțin odată pe zi, îți vor “recolta” o porție de sânge proaspăt, așa că am lăsat-o pe Cristina să-mi extragă prețiosul lichid. După ce a umplut vreo trei – patru jumătăți de eprubetă, mi-a urat o seară bună și mi-a spus că dacă am nevoie de ceva, să apăs butonul roșu. Ceva, orice? “Sigur, orice în limita regulamentului spitalului”, a răspuns fata, mi-a zâmbit și a plecat. S-a întors peste câteva minute cu un braț de hârtii, pe care a trebuit să le completez și semnez, tot conform regulamentului…

A doua zi, a trecut pe la mine medicul anestezist, care mi-a explicat în ce va consta intervenția și alte detalii pe care le-am ascultat, dând din cap inteligent, cu toate că mă gândeam la un singur lucru: scap cu piciorul întreg sau nu? La un moment dat, am întrebat-o acest lucru pe doamna doctor… Dacă ați ajuns la noi, vă mai îndoiți? Întrebarea răspuns mi-a demolat brusc toate semnele de întrebare și într-un flash, m-am văzut jucând mingea cu nepoțelul Patrik…

Vă mai spun ceva: în toate discuțiile pe care le-am avut cu doctorul Călin Popa, niciodată n-a pomenit de imbecilul care s-a oferit să-mi taie picioarele, a evitat mai mult decât diplomatic răspunsul și a schimbat elegant vorba. Asta înseamnă sa nu-ți pese de imbecili, chiar dacă fac parte din aceeași castă…

Seara, a venit o infirmieră și mi-a spus că va trebui să mă epileze… total! Adică și părul de pe spate, de pe piept, etc. A stricat vreo patru aparate de ras. Când am ajuns în salon, mă așteptau alte două asistente care mi-au propus elegant… o clismă! De fapt două, una seara, cealaltă dis de dimineață. Le-am făcut…

În ziua următoare, epilat și dublu clismat, am fost dus la sala de operaţie. Nu prea țin minte ce s-a întâmplat acolo, știu doar că în momentul în care am ajuns, o doamnă mi-a zâmbit și… zâmbetul ăla m-a adormit instantaneu!

M-am trezit seara la AŢI, mi-era groaznic de sete, o asistentă mi-a dat să beau apă cu paiul, apoi am adormit iar și iar… M-am trezit în salon, în alt salon, în care mai era cineva. Am aflat că operația durase aproape cinci ore și că totul era ok. A trecut doctorul Popa, mi-a luat temperatura piciorului, zis că e perfect. Am adormit din nou.

Dimineaţa, colegul de salon, nenea Costică Negoescu, din Craiova, a fost dus la sală. Îi zic nenea, că are cu vreo câțiva ani mai mult ca mine, iar în Oltenia, așa se spune. Am rămas singur în salon. A început să mă doară. Cristina, asistenta pe care am cunoscut-o în prima zi, mi-a băgat niște calmante într-o perfuzie. Apoi, asistenta de noapte, Maria Banciu a făcut exact același lucru. Maria, o femeie zdravănă, sibiancă sută la sută, s-a prins din prima că mă doare și mi-a băgat Algocalminul de rigoare… În noaptea aia am făcut pipi în celebra „rață”, neputându-mă duce singur la wc. Neplăcut…

A ajuns și Costică în salon. Doctorul Popa a spus că avem operații gemene. M-am împrietenit cu Costică și în fiecare zi, facem schimb de impresii post operatorii. E bine.

Pe doctorul Călin Popa l-am văzut de câteva ori, în fugă. Mi-a văzut piciorul, i-a luat pulsul şi temperatura apoi a zis “e bine”. Singura parte a fizicului meu, importantă pentru el, este amărâtul ăla de picior, care era gata-gata să fie jertfit pe altarul incompetenței unui alt doctor, Dan Florin Bârzoi, plictisit de sistemul de stat, la un pas de pensie, un medic pentru care pacienții nu reprezintă decât o sursă de venit, nicidecum oameni vii… Din fericire, există și OAMENI ca doctorul Călin Popa, doctor din vocație, care nu acceptă sub nicio formă ciopârțirea corpului uman, indiferent cui i-ar aparține. Cum să-i mulțumești unui asemenea OM, altfel decât scoțându-ți simbolic pălăria și înclinându-te adânc? Mulțumesc, domn Doctor! Mulțumesc doctore Călin Popa, în numele meu, al familiei mele și al celor din Marea Familie pe care i-ați făcut bine!

Mulțumesc medicilor care au lucrat cot la cot cu doctorul Călin Popa, asistentelor Cristina, Maria, și celorlalte pe care n-am aflat cum le cheamă, mulțumesc infirmierelor, îi mulțumesc Isabelei, cea care le știe pe toate și nu în ultimul rând, Clinicii Polisano Sibiu.

P.S.: Astăzi, 18.10.2021, am citit pe facebook următoarele

Dr. Călin Popa, medic primar chirurgie cardiovasculară, este șeful secţiei de Chirurgie Vasculară din cadrul Spitalului Monza
Dr. Popa s-a format profesional în Franţa, la Hopital Louis Pradel din Lyon (1990-1993) și la Spitalul Universitar din Reims (2001-2002) și a urmat cursuri internaţionale de specialitate în Amsterdam (Olanda), Cracovia (Polonia) și Paris (Franța).
Doctor în știinte medicale din anul 2004, dr. Popa este, de asemenea, cadru didactic (din 1991) și Șef Lucrări (din 2008) în cadrul Universităţii de Medicină și Farmacie “Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca.
Anterior, dr. Popa a profesat în spitale precum: Spitalul Clinic Fundeni din București (1987-1990), Spitalul Judeţean Cluj-Napoca (1990-1991), Institutul Inimii „Niculae Stăncioiu” din Cluj-Napoca (1991-2000) și un spital privat din Brașov (2000-2010).
Dr. Călin Popa este membru al mai multor asociaţii profesionale de profil: New York Academy of Medicine, Societatea Română de Chirurgie Cardiovasculară, Societatea Română de Chirurgie Vasculară și Societatea Europeană de Chirurgie Cardio-Toracică.
Intervențiile chirurgicale vasculare pe care dr. Popa le realizează în cadrul Spitalului Monza:
• arteriopatii obliterante:
– bypss aorto-femural
– bypass aorto-bifemural
– bypass extra-anatomic
– bypass femuro-popliteu
• chirurgia carotidei
• ischemia mezenterică cronică
• tratamentul anevrismelor arteriale
• tratamentul chirurgical al anevrismelor toraco-abdominale
• chirurgia tumorilor cu interesare vasculară
• cura chirurgicală a varicelor.
Intervenții chirurgicale din sfera chirurgiei cardiovasculare efectuate de către dr. Popa în cadrul Spitalului Monza:
• bypass coronarian
• plastie valvulară mitrală – clasic și minim invaziv
• protezare valvulară mitrală – clasic și minim invaziv
• protezare valvulară aortică – clasic și minim invaziv
• tehnici chirurgicale specifice adresate valvei aortice, rădăcinii aortice și aortei ascendente (operația Bentall, operația Tyron David, operația Cabrol, operația Yacub)
• intervenții chirurgicale adresate disecției de aortă
• intervenții chirurgicale adresate complicațiilor mecanice ale infarctului miocardic.
Pentru programări la dr. Călin Popa, sunați în call-center-ul Spitalului Monza – 021.9983.
Chirugia vasculară este o specialitate medicală ce tratează afecțiunile ce au legătură cu sistemul vascular al organismului (arterial, venos, limfatic). Chirurgia vasculară s-a dezvoltat pornind de la necesitățile specifice ale chirurgiei cardiovasculare (chirurgia cardiacă). Competențele în cadrul acestei specialități se adresează deopotrivă chirurgiei vasculare și chirurgiei cardiace.
LA MAI MARE, DOCTORE CĂLIN POPA! 

Clipuri cu si despre doctorul Călin Popa

https://www.facebook.com/doctorulzilei/videos/2542312606017717/UzpfSTExMDUxNDc0MDQyMDQ3MToxNzI3MDk1MjA4Njc2NTk/

https://www.facebook.com/DrCalinPopa/videos/961764037574233/

https://www.facebook.com/DrCalinPopa/videos/618631572307102/

Moartea vine din Lombardia

Reprezentativ

În ultima vreme, am discutat cu o gramadă de amici împrăștiați prin lume, despre Covid. Unii înjură, alții, pe undeva pe la capătul lumii, așteaptă. Aproape toți urmăresc știrile din Romania, mai ales cei care mai au rude pe aici. Majoritatea au. La New York, e ”liniștea dinaintea furtunii”, În York (UK) s-a raționalizat (neoficial) hârtia igienică, nu poți cumpăra mai mult de două pachete! La Paris s-au scumpit măștile, au ajuns 10 euro bucata, iar din magazinele românești au dispărut cu desăvârșire spirtul Mona și gelul dezinfectant. Astăzi voi publica discuția pe care am avut-o pe facebook cu Daniel Chius, rezident în Italia. Mâine, cineva din Spania. Din România nu voi scrie deocamdată, suntem aici, iar știrile de la tv vă sunt suficiente.

10 martie 2020

Mă cheamă Daniel și sunt de douăzeci de ani în Italia. Sunt din Gura Humorului. Vorbesc engleza, germana și italiana și uite cum un rahat de virus pune o economie pe butuci. Am plecat de acasă la 16 ani, în “podul” unui vagon în Germania, la Dortmund, unde am stat trei ani, am învățat meserie și germana, apoi am plecat în Italia. Așa cum spuneam, sunt aici de douăzeci de ani, alături de cei 1,2 milioane de români. Sunt căsători și am un băiat.
În ultima perioadă, am fost șef de restaurant. În 10 Ianuarie, patronii au vândut restaurantul și am zis că voi face o pauză de trei luni ca șomer, apoi voi reveni când va reîncepe sezonul. Am refuzat trei contracte în Chianti ca șef de restaurant, doar că să mai stau un pic și eu cu fiul meu.

Castellina in Chianti

Acum e nasol. Noi, aici în Chianti, Siena, Firenze, Pisa, depindem 95% de turism. Satul în care locuiesc eu Castellina in Chianti, are 1.200 locuitori. Sunt 30 de restaurante aici. Anul acesta, cel puțin 80% dintre ele se vor închide definitiv. Acum sunt doar patru deschise și lucrează la limita cîștigului. Nu poti avea profit cu italienii din zonă. Nici înainte nu prea puteai, adică trizeci de restaurante să meargă fără turiști. Aici sunt vreo 250 de ferme care produc vin si ulei de măsline. 80% din producție este cumpărată de turiști direct de la producător, prin magazinele lor, iar restaurantele achiziționează tot de la ei produsele proaspete. Fără turism, aici totul e mort. Mort! Se lucrează pe sezon. Adică șapte luni lucrezi trei luni si jumatate stai în șomaj. Toți se așteptau să intre la muncă, pentru că au terminat șomajul dar uite că nu găsești NIMIC de muncă. Nimeni nu angajează. Suntem mulți în această situație. Cine a rămas în Italia a rămas pentru că a lucrat în turism și nu a simțit criza din 2008 așa de tare, cum au trăit-o cei din construcții. Acum este imposibil ca eu din Castellina in Chianti să găsesc de muncă în Chianti sau zonele adiacente. Totul este închis. Totul depinde de turiști. Am vorbit la un hotel pentru un post de receptioner de noapte. Nu sunt clienți. Am prieteni nemți, englezi, elvețieni care au pensiuni și care, cu lacrimi în ochi, mi-au zis că nu știu ce să facă. Toți au anulat rezervările. Eu am șomaj un an si jumatate, deoarece am ieșit dintr-un contract permanent, nu sezonier. plătesc chiria 500 euro, rata la mașină 200, cheltuieli cu casa 100. Fiind oraș turistic, prețurile la singurul supermarket sunt pentru turiști. Ești blocat, nu poți iesi in Siena pentru cumpărături. Riști. Carantina. Doar nevastă-mea poate ieși din oraș, pentru că merge la muncă în Siena. Trebuie să completeze formularul și să îl arate poliției. Unul pentru când pleacă, altul pentru când se întoarce…

Scrii pe propria raspundere unde mergi, la ce adresă. Așa cum spneam, doar soția, poate merge la cumpăraturi în Siena, după ce iese de la muncă. Nu sunt blocaje stradale, dar dacă te opreste și ai ieșit de capul tău ai supt-o. Barurile sunt deschise de la 7 la 18.

Și la ei, un metru între clienți. Dacă intră poliția și nu i-au aranajat la un metru se închide barul. Valabil și pentru restaurantele care mai sunt deschise doar la prânz.

La intrarea în supermarketuri găsești gel dezinfestant și mănuși de unică folosință. Le porți pe toată durata cumpărăturilor. La iesire le arunci. La fel, un metru între toți. Cine tușește, merge imediat acasă! Sunt închise bisericile, cinematografele, școlile de orice fel.

Problema e că italianul este ignorant. Dacă ar fi respectat de la început regulile carantinei, probabil nu s-ar fi ajuns aici. Cum să pleci din Milano în sud, pentru că  nordul intră în carantină? Nu poti compara sudul cu nordul. La nici un nivel, în special la sistemul sanitar. Sudul este ca România, ca nivel al sistemului sanitar. Apropo, cei care mor aici, mai toți sunt de peste 60 de ani. Dar cel mai periculos este pentru cei de 80. Și crede-mă că sunt foarte mulți bătrâni în Italia, ca peste tot.

Spitalul din Siena a modificat 30% din structura internă și a transformat mai multe în saloane de izolare și terapie intensivă în locul altor secții. Lumea care cândva era internată în acele saloane acum stă acasă. Spitalul se pregătește pentru boomul care va ajunge și aici peste max 20 de zile. Deja sunt purtători sănătoși care au contaminat multe persoane în jur. Din cauza asta, au făcut carantină totală. Cunosc personal o infirmieră italiană și am discutat cu ea despre cazurile de coronavirus care sunt în creștere, în fiecare zi aici în Toscana. Încet, încet, ne preparăm pentru ce e mai rău.

Lege: Dacă ai simptome de febră, tuse sau insuficiență respiratorie este INTERZIS să te duci la urgență. Suni la un număr de urgență și vine cineva acasă la tine. El va decide dacă ți se face internarea sau nu.

11 martie 2020

Idioți, atât cei 20.000 de italieni cât și românii care au plecat în România, nu țin la familia din România. Dacă se moare aici, în halul ăsta ce vor face, aici sunt peste 800 de morți azi? Îi molipsesc și pe cei de-acasă? Italienilor le este foarte greu de înghițit carantina, dar noi suntem obișnuiți…

Am înțeles că guvernul italian lucrează acum la o ordonanță pentru industrie, că e jale, să taie taxe și impozite, să anuleze anumite plăți la bănci. Vor să anuleze toate facturile la gaz, lumină și apă. Vom vedea.

Cred că vor închide Lombardia complet. Adică tot, orice activitate inclusiv farmacii și supermarketuri. Sunt la limită. Spitalele sunt la limită. E nasol în Lombardia. Am auzit că aduc medici din China și aparate de respirație artificială. Cred că vor înăspri măsurile…

Au închis tot. Au rămas deschise doar farmaciile și supermarketurile. Deocamdată.

 

De la noi: Secretarul de stat Raed Arafat a anunțat miercuri dimineață, (11 03 2020) la finalul ședinței de la sediul Ministerului de Interne, că au fost stabilite noi restricții pentru a limita răspândirea infecțiilor cu coronavirus. Conform unei hotărâri adoptate astăzi, în România se interzic până pe 31 martie activitățile culturale, religioase, științifice și de divertisment cu peste 100 de persone. De asemenea, muzeele vor fi închise până la finalul lunii.

Și cum rămâne cu sfânta biserică? Nu tu slujbe, nu babe, nu colăcei, nu bani negri? Blasfemieee! O să vă mănânce iadul!

Cuiul și gipsul ploieștean

Reprezentativ

Scriam mai demult despre cum se moare cu zile la Ploieşti. Au fost o grămadă care m-au înjurat spunându-mi că medicii din Spitalul Judeţean Ploieşti sunt doctori şi ei, că au făcut o grămadă de oameni bine şi alte bla-bla-uri d-astea. Sigur, se poate, e normal să fie aşa, că e ditamai hardughia, care înghite bani cu carul. Degeaba.

Alaltăieri seară, am fost la spitalul cu pricina. M-a sunat un amic motociclist, care a avut ghinionul să cadă în Prahova. Că ăştia cu motoarele sunt duși cu capu’ nu contestă nimeni, am avut şi eu motor, dar am îmbătrânit şi prefer patru roţi, în loc de două. Aşa. Mă sună omul şi mă roagă să-l iau de la Spitalul Ploieşti şi să-l aduc la Bucureşti, că mai are un pic şi crapă. Ai ceva rupt, îl întreb, mâini, picioare, gât? “Nu”, răspunde vitezomanul, “aparent nimic, doar nişte coaste probabil…”. Într-o oră, sunt acolo. Amicul e ascuns într-un cabinet. Aștept.

La „chirurgie” coadă. Vreo câteva personaje, mai mult sau mai puţin sănătoase aşteptau să intre la consultaţie. Printre ele şi o femeie, la vreo patruzeci de ani, cu care am intrat în vorbă. Ce ai păţit, întreb. “Nimic… adică alaltăieri m-am înţepat într-un cui ruginit în mâna şi s-a cam umflat. Am venit să-mi facă şi mie un antitetanos, că n-am găsit la farmacie… Am şi frisoane, din când în când…” (Mâna femeii, căreia i-am cerut voie s-o pozez – destul de umflată, avea urma cuiului (vezi foto). De ce ai stat până acum? “Păi… eu nu sunt din Ploieşti, am servici, am şi casa, am şi câteva brazde de pământ, mama e bolnavă, am avut treabă…” îmi răspunde femeia şi mă gândesc la condiţia femeii de la ţară, care are copii, servici, grădină şi wc în fundul curţii…

Mâna, inainte de gips

De când aştepţi? “Păi… de vreo trei ore, da’ nu-i nimic, doctorii au treabă…” Sigur că au treabă, o asistentă şi-a plimbat de câteva ori bucile rubensiene din cabinet afară, prima oară a adus două ceşti de cafea, pe urmă un pachet cu nişte pişcoturi, apoi o sticlă de 2 l cu apă. Treabă multă! Vorbim despre iarna care a căzut într-o joi, despre maşina de cusut pe care lucrează femeia, despre preţul arpagicului în primăvara asta… Între timp, au apărut câţiva puștani bine bătuți în bot și un nene în cârje. Asistenta s-a mai fâțâit (ocupată desigur) de câteva ori pe ușă, apoi a scos doar capul şi a chemat-o pe femeie înăuntru. După vreo douăzeci de minute, fata iese zâmbitoare din cabinet, cu mâna bandajata şi… legată de gât! Gata? – întreb. “Daaa, mi-au pus-o în ghips!” Cum? De ce? “Păi… cică să nu se mai umfle. M-au dat cu nişte Rivanol, mi-au pus nişte bandaje şi gipsul ăsta, mi-au făcut tetanosul şi gata. Aaa, şi o atelă pe dedesubt!” Și gipsul… de ce? “Așa a zis doctorul că e bine, să nu se mai umfle, da’ mâine îl scot eu singură, că nu pot să mă duc aşa la muncă…”Ţi-au curăţat înţepătura aia? „Da, da, cu niște Rivanol şi mi-a dat cu iod, a curăţat-o biiine! Dar gipsul l-au pus degeaba, că mâine…”

Mâna după „aplicarea aparatului gipsat”

Am mai făcut o poză, gândindu-mă că o asemenea “intervenţie” merita! Ajuns acasă, m-am dus, ca tot neştiutorul pe google, să văd cum se tratează o înţepătură într-un cui ruginit. Sunt o grămadă de sfaturi pe care le dau medicii acolo, dar pe nicăieri nu scrie că este necesar un aparat gipsat care să… împiedice umflarea! Mi-am zis că google e prost informat şi am sunat un amic, medic să-l întreb ce şi cum. „Unde? Aaa, la Ploieşti? Hmmm… nu comentez, sunt colegii mei totuşi, cu toate căăă… Hai mă, ce dracu, altă treabă n-ai?”

Am sunat altul, care întâmplător e medic de urgentă la SMURD. Omul era acasă şi avea chef de vorbă. I-am povestit, i-am trimis şi pozele. “Ai tu ceva cu Ploieștiul, de când ți-au confundat băieții colecistul cu cordul şi te-au tratat de infarct în loc să-ţi dea ceva pentru fiere. Las-o așa, dacă tot îşi scoate femeia ghipsul, ce vrei acum? Să nu te pună dracu să scrii iar, că-i faci de căcat și nu merita, a fost un pic de exces de zel, pun pariu că o asistentă “dășteaptă” a făcut asta, nu un medic, las-o așa! Ce-ți face baicăru’?” Bine, două coaste și o julitură.

Chestia aia cu “corb la corb”… O fi ca domn’ doctor. Mai multe nu spun. Aţi văzut că n-am spus nimic despre jegul din Urgența, n-am pomenit nici despre faptul că două asistente fumau palmat într-un colţ al coridorului, nici despre noroiul care se adunase pe sub cele câteva scaune şi pe care nu-l vedea nimeni, nici despre mirosul persistent de canal din zonă. E bine. Adică e bine că sunt viu şi că nu am nevoie de serviciile Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti. Voi?

 

 

 

In fața Spitalului de Urgență Ploiești