Aveam vreo zece ani. Tocmai aflasem că nu există Moş Crăciun şi mi-era o ciudă… Am trecut peste asta, raţional, după ce bunicu-meu m-a “prelucrat” cum e cu darurile și poveştile. Dar, îmi rămăsese Dumnezeu. În fiecare seară, spuneam Tatăl Nostru şi Înger, îngeraşul meu, din convingere şi pentru că aşa mă învăţase bunica. Credeam că există acolo undeva, Cineva care stă cu ochii pe mine şi are grijă să nu mi se întâmple ceva rău.
Până într-o zi. Când s-a îmbolnăvit cea mai bună prietenă a mea, colega mea de bancă. Împărţeam mărul şi sanvişurile, o mai tragem de cozi, dar ţineam la ea. Într-o zi n-a mai venit la şcoală. Nici a doua, nici a treia zi. Era o fata veselă şi ne făcea să râdem cu strâmbăturile ei. Furăm caise împreună, struguri, iar toamna târziu după ce dădea bruma, căutam porumbe pe dealurile Dârjovului. Nici a patra zi n-a venit la şcoală. Eram vecini, m-am dus acasă la ea acasă şi am dat de bunică-sa, care mi-a spus că e foarte bolnavă şi e la spital, ca are encefalită şi că ea se roagă lui Dumnezeu să se facă bine. Am plecat acasă. Am ajuns şi am întrebat-o pe bunica mea dacă rugăciunile ajută pe cineva să se facă bine. Ea mi-a răspuns că da, o rugăciune sinceră şi spusă din suflet ajuta. Din după amiaza aia, am început să mă rog… În genunchi, în faţa icoanei cu candela aprinsă. I-am povestit lui Dumnezeu despre ea, cum ne jucăm, cum furăm caise, cum mâncăm împreună şi l-am rugat să ne ierte şi s-o facă bine… Noaptea târziu, a venit bunica şi m-a găsit tot în genunchi. S-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat ce fac. I-am spus că mă rog pentru sănătatea prietenei mele. M-a lăsat în pace, dar i-am văzut în colţul ochiului o lacrimă. “De ce plângi?” am întrebat-o. “Lasă…” mi-a răspuns. M-am rugat în continuare, cât puteam eu de fierbinte şi sincer şi i-am mai povestit lui Dumnezeu, până dimineaţa…
A doua zi, la şcoală, învăţătoarea ne-a întâmpinat tristă. După ce s-a terminat foiala de rigoare, ne-a spus cu voce gâtuită de emoţie: “Copii, a murit colega voastră… Dumnezeu s-o ierte…” Atunci m-a apucat revolta. De ce? Cu ce a greşit un copil ca să plece aşa de devreme? Ce a făcut? A furat nişte caise? A şoptit? Unde e Dumnezeul căruia m-am rugat o noapte întreagă? Nu m-a auzit? Bunica spunea că Dumnezeu aude tot! Aude? Am plâns de furie, de ciudă, pentru El, Marele, Atotputernicul ignorase, cu bună ştiinţă, de două ori, dorinţa unui copil…
Seara nu mi-am mai făcut rugăciunile, nici măcar în gând. Nu m-a pedepsit nimeni. A doua zi, am întrebat-o pe mama daca Dumnezeu există. Mi-a răspuns evaziv, aşa cum îmi răspunsese şi despre Moş Crăciun. Bunica la fel. Tata în schimb a fost mai concret: “Termina mă cu prostiile şi du-te la şcoală!” Atunci am luat hotărârea cea mare: pentru mine, nu există dumnezeu! Nu merită să crezi în ceva care nu se vede, nu te ajută şi nu te băga în seamă. Cu mintea mea de copil, aşa am văzut lucrurile.
Confirmarea totală a venit mai târziu, când am descoperit CĂRȚILE, care n-aveau nicio legătură cu Tatăl Nostru sau cu Înger, îngeraşul meu…
Dragoş Vasilescu 