Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor Zece strategii de Manipulare prin mediile de informare în masă. Evreu de sensibilitate anarhistă, Chomsky susţine că libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor, susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine. Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare şi analizează discursivitatea diversiunilor. Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un potop continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, experimentate pe masele mari de oameni.
În România se practică TOATE cele zece tipuri de manipulare, fară ca nimeni să sufle un cuvant despre asta. Cine ar fi interesat ca oamenii să ştie?
Iată cele zece tehnici de manipulare macro în versiunea lui Chomsky, de altfel, extrem de intuitive:
- Distrage în permanenţă atenţia publicului, ţine-l departe de adevăratele probleme sociale şi captează-i atenţia cu subiecte fără importanţă. Tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără niciun pic de timp de gândire” scrie Chomsky.
- Crează probleme şi apoi oferă soluţii. Această metodă se mai numeşte şi problema – reacţie – soluţie”. La început, se creează problema, sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru că tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru că publicul să ceară legi represive, în detrimentul libertăţii.
- Strategia “în degradeu”, mai cunoscută drept “teoria broaştei ţestoase”. Pentru că publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în degradeu”, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi, au fost impuse din 1980 până în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigura un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.
- Strategia acţiunii cu date diferite. O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară, obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui netotul va merge mai bine mâine” şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la un moment dat. Exemplu recent: trecerea la Euro şi pierderea suveranităţii monetare şi economice, acceptate de ţările europene între 1992 – 1995 şi aplicate în 2002.
- Adresarea publicului ca unor copii mici. Cea mai mare parte a publicaţilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare? Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani analizează Chomsky.
- A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire. Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsiuni sau comportamente.
- Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie. A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlul şi înrobirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă, care separa clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de cele dintâi.
- Încurajarea publicul să se complacă în mediocritate. A încuraja publicul să creadă că nu este chiar atât de rău să fi prost, vulgar şi incult. Pentru asta se folosesc reţetele show-urilor de Hollywood, aşa numitele reality-show-uri, emisiunile de divertisment, etc.
- Înlocuirea revoltei cu culpabilizarea. A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria lui nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente sau a efortului redus. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie!
- Şi, ultimul punct, a cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, sistemul a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât se cunoaşte el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.
Cam asta e. Comentarii?
Dragoş Vasilescu 