Pentru cei care…

Imagine

stiu

Reclame

Mai daţi-i o clipă lui Ilie Micolov…

Reprezentativ

“Dragoste la prima vedere”, “Şoferul şi multe altele… O generaţie i-a fredonat melodiile şi l-a ridicat la rang de artist. Acum artistul e grav bolnav. Şi ceea ce e şi mai grav, este că e singur… Singur şi uitat de prieteni, asemeni tuturor artiştilor care îmbătrânesc, dar a căror voci rămân veşnic tinere în palylisturile radiourilor. Ilie e bătrân, bolnav şi singur. Banii din “pensia de artist” nu-i ajung nici să-şi cumpere medicamente…

Din când în când îi mai calcă pragul pragul un prieten, dintre puţinii care i-au mai rămas şi-i aduc de Paşti şi de Crăciun câteva ouă şi-o sticlă de vin. Vinul nu-l mai bea, Ilie nu mai bea vin demult, diabetul şi alte boli au făcut din uriaşul cu ochi blânzi o epavă. Inima şi cele câteva zeci de alte diagnostice zac în dosarul pe care Ilie îl ţine la loc vizibil “în caz de ceva, să ştie doctorii ce mi-au făcut alţi doctori până acum…”

Ilie a apărut de nicăieri prin anii ‘80. Chiar de nicăieri nu, el a fost până la un moment dat “om aşezat, contabil”„Nu mi-am ales drumul în muzică. Eu nu mi-am ales niciodată nimic. Până la o vârstă, nici nu ai voie să alegi. Nu am vrut să mă fac de mic ceva, am avut tendinţa de a face ceva. Copilul nu ştie niciodată ce va ajunge. Până la muzică am fost economist la Direcţia Sanitară a judeţului Suceava. Birou, răspunderi sociale, până la 29 de ani”[i] Fatalismul moldoveanului născut în cetatea Sucevei, asemenea fatalismului rusesc. Nu ai voie să alegi, nu-ţi dă voie „cineva” să mergi pe alt drum decât pe cel ce ţi-a fost destinat. Şi Ilie, aruncat în vâltoarea vieţii, şi-a ales drumul. O vreme a fost consultant la Radio România, apoi a apărut în spectacolele Teatrului “Constantin Tănase”. Vara, cânta pe litoral, pe la cârciumi.

Eram student şi-mi câştigam bănuţul în vacanţe, făcând pe ajutorul de ospătar la restaurantele din Eforie. Ilie apărea la Perla sau la Europa şi cânta două, trei melodii. Cânta „Dragoste la prima vedere”. Era aplaudat îndelung… Uriaşul zâmbea, mai cânta odată şi încă odată, apoi dispărea în noapte, spre altă cârciumă, spre alte doamne care suspinau şi-şi strângeau de mână partenerii, pe sub masă…

Au trecut anii, o grămadă de ani cu bune şi rele, cu bucurii şi nenorociri, cu doruri şi uri… L-am reîntâlnit pe Ilie. Eram la Ploieşti, director la Alpha tv. Producătorul unui show l-a invitat să cânte câteva piese. După înregistrare, Ilie avea în continuare chef de cântat. Ne-am retras într-o sală, uriaşul şi-a luat chitara şi muzicuţa şi a început să cânte „La hanul Ancuţei”. Am început să recit versurile în timp ce le cânta. S-a oprit şi m-a întrebat mirat de unde le ştiu. Sunt versurile mele, i-am spus, le-am scris acum… o mie de ani. “Eu le am de la cineva, nu mai ştiu de la cine… mi-a dat poezia şi mi-a spus s-o cânt. Uite că am descoperit autorul!” Nici până în ziua de astăzi nu ştiu cum a ajuns poezia mea la Ilie, nici el nu ştia prea bine. Am publicat-o demult, într-o gazetă obscură de provincie şi de acolo… a avut soarta tuturor efemeridelor scrise de mine de-a lungul vremii… Ne-am împrietenit, dscn0231afis-posternici nu era prea greu, iubeam amândoi muzica, poezia şi vinul bun. Am început să filmăm un videoclip, dar după primele zile de filmare, Ilie a plecat în Germania, la treburile lui, am tot amânat şi amânat a rămas până în ziua de astăzi… Am fost de câteva ori acasă la el, undeva în Militari, într-un apartament modest de bloc comunist, în care, în afară de chitările sale, boxe, amplificatoare, Ilie avea şi celebra “colecţie” de pălării texane, de care era foarte mândru. Am încercat apoi să-l ajut să facă un CD cu melodiile pe care le scrisese între timp, am participat la câteva repetiţii, am fost la Corabia la amicul Petre Preda, chitarist, unde ei au mai făcut câteva repetiţii, am făcut coperta albumului, dar… Ilie a plecat iar în Germania pentru o vreme şi proiectul nu s-a mai finalizat. Au rămas doar fotografiile şi o copertă…dscn0306

Şi au trecut alţi zece ani. L-am văzut pe Ilie întâmplător, într-o emisiune tv, acum câteva zile. Era obosit, doborât de boală, singur şi trist… Se mişca greu, boala şi greutatea nu-l lasă să facă mai mult de câţiva paşi, cu greu. Îi spunea reporterei că l-au uitat toţi, că nu are prieteni, că nu-i mai deschide nimeni uşa… Reportera o ţinea pe-a ei, ca majoritatea reporterilor de astăzi, pe care nu-i interesează nimic, iar odată ajunşi la un post tv, ştiu totul, mai puţin limba romană. L-a pus pe bietul om, care abia vorbea, să cânte. Ilie a fredonat câteva versuri din “Dragoste la prima vedere”. Sunau mai mult a strigăt de revoltă şi ajutor. Revolta unui om a cărui voce a vândut peste 600.000 de discuri, a cărui voce se aude şi acum la radiourile naţionale, dar care mai are doar câteva zile sau câteva ore de stat printre noi… Uitat de toţi, uitat de cei ce l-au aplaudat, l-au adulat şi erau in stare să-i sărute picioarele. Uitat de miile de femei care suspinau, uitat de de miile de bărbaţi care îi foloseau cântecul drept pretext pentru a-şi întâlni sau minţi iubitele… Uitat de statul care îi ciunteşte pensia…

Dacă în căutările voastre pe posturile de radio îi veţi auzi vocea, vocea aceea inconfundabilă de bas bariton care cântă nişte versuri simple, naive chiar: Pe cărarea vieţii/Trec câte o dată/Cu speranţa vagă/De-a te întâlni/Ne cunoaştem parcă/De o viaţă întreagă/Neavând puterea/De a ne vorbi…

…nu uitaţi că Micolov vă iubeşte… Oriunde v-ati afla, oriunde v-a dus viața, Ilie Micolov uriașul cu suflet de artist, va iubeste, cu dragoste la prima vedere… Voi îl mai iubiţi? Dacă da, faceţi în aşa fel încât trecerea lui spre raiul artiştilor să nu fie întunecată şi dureroasă. Mai daţi-i o clipă lui Ilie Micolov… dăruiţi-i o clipă de bucurie, asa cum el v-a dăruit o viață…

 

Eu îl iubesc pe Moș Crăciun!

Până pe la 6-7 ani Moş Crăciun exista! Când îţi spune un copil mai mare şi rău că Moşul e doar o poveste şi că părinţii, bunicii sau mătuşile îţi cumpără jucăriile, îţi vine să-l omori violent! Pe urmă îţi trece, accepţi convenţia şi te bucuri de cadouri. Devii la rândul tău Moş Crăciun. Evident, citeşti poveştile despre el, inventate de scriitorii şi preoţii care îl trag spre partea religioasă pe bietul moş. Ştii că nu există, ştii că e o poveste dar accepţi convenţia pentru a înfrumuseţa viaţa copiilor. Moşul nu face rău, aduce daruri copiilor cuminţi. Dacă părinţii îţi sunt săraci, n-ai fost cuminte, dacă nu… moşul îţi iartă micile greşeli.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Dumnezeu, Iisus şi toată pleiada de sfinţi şi sfinte, moaşte şi alte închipuiri. Pentru unii, ei continuă să existe şi după cei şapte ani de copilărie. De ce? Nu e o poveste la fel ca a moşului? Nu, vor răspunde credincioşii, NU, EI EXISTA! Unde frate? “În fiecare dintre noi, în sufletul tău!” Şi de aici încep ameninţările. Nu crezi? Vei arde în ligheanul (lacul, cazanul, tomberonul, depinde de imaginaţia fiecăruia) cu smoală! Când? Păi… după moarte. Atunci nu mai simt nimic. Eşti prost şi te bate Dumnezeu!  Nu mă bate! Ba da! Îţi vei petrece viaţa de apoi în iad! Discuţia poate continua la nesfârşit, de fapt continua la nesfârşit pe facebook, în grupurile de creştini şi atei. Dacă întrebi un credincios despre Moş Crăciun, îţi va spune că nu există, ca o fi existat cândva, că nu scrie în Biblie, etc. În schimb Iisus foșgăie printre noi, ia notițe şi le bagă în arhivă. Tot ce se întâmplă, e cu voia lui Dumnezeu, dacă tragi o bășină sau dacă iți rupi gâtul, tot voia Lui e. Dumnezeu (în picturi, poze, statui) e tot timpul supărat și încruntat. Moș Craciun zâmbește. De ce?

Până când? Până când îi va locul divinitatea de rezervă. Până când o religie va fi înlocuită cu alta. Moş Crăciun însă, va rămâne veşnic, poate se va numi altfel, dar va aduce mereu bucurie copiilor în miezul iernii. Eu îl iubesc pe Moș Crăciun! Restu’…

Sunt pervers în cuget şi simţiri. Aşa şi?

 

Să fi fost vreo zece fără un sfert, când mi-a bipăit telefonul. Trafic, Titulescu spre Piaţa Victoriei, dacă n-ai nervii tari, n-ai ce căuta acolo la ora aia. N-am avut de ales, aşa că, m-am aşezat la codălăul format. Scot telefonul şi văd o notificare, o notificare de apariţie nouă pe un blog, blogul unei tipe oarecare. Aha, zic, şi-a revenit Pantazi, scrie. Ia să cetim! Şi găsesc… Sunt maniacă. Şi ce dacă? Citesc tot, mai înaintez trei maşini, semaforul se face iar roşu, aşa că citesc pe îndelete. În primul rând nu sunt de acord cu titlul. Sunt perversă ar fi sunat mai bine, dar pudibonderia salvează… scriitura? După mine, ar fi sunat mult mai bine Sunt perversă. Şi ce dacă? Adică ar fi reflectat realitatea obiectivă, din punctul meu de vedere. Perversiunea şi-a făcut loc subtil în viaţa noastră de zi cu zi, nimeni nu e sfânt, toată lumea se gândeşte la… fel de fel de chestii, care nu se pot spune într-o conversaţie cu necunoscuţii pudibonzi. Te vor eticheta imediat drept obsedat/ă, pervers/ă sau dracu mai ştie cum. Dar, din perversiune se câştigă. Uite, Maria Popovici, fata care a câştigat Ai Umor (după ce l-a pus pe Cheloo să-i sufle peste proaspăt epilata-i păsărică, a câştigat douăzeci de mii de euro! Unde suflă Chelu’ creşte! Şi în timp ce mă gândeam cam ce perversiuni elegante să pun pe blog atunci când voi ajunge la tastatură, aud un claxon luuung şi disperat în spate! Mă uit în oglindă şi văd o maşinuţă cu număr de Teleorman, care în afară de claxon mai avea şi faruri. În faţă, coada a mai înaintat cu trei maşini. Pornesc frumos şi fac cei cinsprezece metri. În spate, “bolidul” cu număr de Dragnea se opreşte la 8 centimetri de bara mea. Bag pervers în marche arriere (sau manşalier cum se spune pe la noi) se aprind luminile din spate. Mini maşinuţa se înfige toată în claxon, rău de tot! Din spate se aude un “băăăă, te crezi la Orbeasca? Deschide dracu’ ochii!”. Mai înaintez zece metri şi iar se face roşu. Coltul de TR rămâne strategic la doi metri în spate. E mai bine. Ajung la intersecţie şi o iau pe Calea Victoriei. Pe la semafoare, mai arunc un ochi pe net. În paralel, o tipă cu un Q7 butonează frenetic de două intersecţii. Mă gândesc (pervers evident!) la câte a pătimit săraca până şi-a luat maşinuţa aia. În spatele ei, un ţigan şi el stăpân al inelelor, o flashuieste. Mi-aduc aminte iar de Maria Popovici şi de monologul ei. Cum ar fi ca tipa să coboare în mijlocul străzii şi să-i spună ăluia “hai mă, bagă!”. Ar fi pervers? Nu cred.

Pe trotuare văd fel de fel de… apariţii. De la tocurile de cinşpe şi bucile bine conturate la doamnele +100, cu suflet frumos şi poze din tinereţe pe facebook. Uite şi o doamnă, trecută bine de şaptezeci, cu părul ca para focului, cu irizaţii verzi! La ce s-o fi gândind, când se uită galeş după cei doi tipi descheiaţi până la buric, ce ies din sala de fitness? Aaaa, ştiu! La Arsenie Boca şi minunile lui!

În sfârşit, ajung la laptop, recitesc articolul unei tipe oarecare şi ajung la concluzia că mai avea nevoie de nişte sare şi piper, mai ales piper. Adică e kinky, dar nu atât de tare. Mai citesc vreo câteva prospături. Hope Less e ceva mai directă. La fel şi Trubadurul prin Avalon, dar e băiat şi nu se pune, băieţii poate! Poate şi Mishuk, la el se şi vede. Din viaţă ca-n piaţa e mămica şi nu cadrează. Rămâne Dincolo de uşa casei mele care le zice pe bune şi-i şi place.

Gata, am decis! Sunt pervers în cuget şi simţiri. Aşa şi? Nu sunt singurul. Să comenteze ala care nu e, dar o fi vreunul?

Spovedanie la uşa “Beciului Domnesc” de Prahova

Galerie

Această galerie conține 11 fotografii.

  Din când în când, DNA-ul mai saltă câte un politician sau fost politician, care a sărit calul rău de tot, sau care a uitat… tabla împărţirii (cu partidul). Se întâmplă însă şi altele, pe care nu le ştie nimeni, … Continuă lectura