Am trăit destul de mult și sper, spre nemulțumirea unora, s-o mai duc încă pe-atat, adică să depășesc baremul de 50.000 de zile. Mai mult cică nu merge, se uzează carcasa, iar piesele de schimb se găsesc greu, spre deloc…
Era prin toamna târzie a lui ’96. Într-o zi, m-am trezit cu o durere și cu niște bubițe ce-mi ieșiră peste tot în ochi! Aproape nu mai vedeam, plus dracii de rigoare. Șeful meu, m-a trimis de urgență la un profesor doctor, tocmai la Timișara. Marele profesor (la care ajunsesem cu mega recomandări) m-a primit imediat și și-a chemat studenții să le arate… “ce cancer frumos!” au ochii mei! Evident, după consultație, urma sa mă opereze, să-mi scoată ochii, să-i chiureteze în mână și să-i bage la loc!!! Tot cu liota după el. Am fugit din spital fără să cer voie nimănui, aveam un prieten cu mașina care venise să mă ia (just in case) și cu ochii mega umflați, am ajuns la București… A doua zi, mă târam încet pe Pache Protopopescu spre job, gândindu-mă serios la ajutorul unui baston alb, al unui câine, sau în cel mai rău caz, al unui salt în gol de pe podul Grant… La un moment dat, am trecut pe langă o căsuță, cu o firmă pe care scria Clinica Oftalmologică – OFTAPRO. Am crezut că e a trustului PRO, la care lucram și m-am întrebat (cu înjurăturile de rigoare) de ce nu mă trimisese nimeni acolo? Am intrat cu speranța că, poate, cine știe… M-a luat în primire o tânără de maximum treizeci de ani, pe ecusonul căreia scria Dr. Luminița Teodorescu. “Cred că aveți o problemă cu ochii” “Am una mare…” am răspuns. “Da, aveți o conjunctivită, cam veche, dar o rezolvăm.” Am sărit în sus (în gând, evident!) Doctorița nu spusese nimic despre cancer! Au urmat apoi niște proceduri care m-au usturat până-n creier, dar am tăcut și suportat bărbătește. (Aici ar trebui să pun un emoticon cu mușchii umflați, dar parcă nu dă bine!) Doctorița m-a chemat și a doua zi și pot spune că, doar n-am dormit pe preș, ca să fiu primul la consultație! În trei zile, nu mai aveam nimic! Nici cancer, nici conjunctivită!
M-am mai reîntâlnit de câteva ori cu doctorița Luminița Teodorescu când eram la 7ABC, în ‘99-2000. Atunci mi-a zis că mă cam chiorăsc când citesc ziarele și mi-a prescris/făcut prima pereche de ochelari din viața mea. În 2017, a doua pereche. Tot atunci mi-a spus că mă paște o cataractă, chestie căreia nu prea i-am dat importanță. Anul trecut, m-a “văzut” iar și mi-a spus că trebuie neapărat să mă operez de cataractă. Mi-a recomandat-o pe doctorița Alexandra Dumitrescu Drăgan cu care colaborează și care, lucrează și la clinica Ophamax din Ploiești. Evident, nu m-am dus imediat, din nesimțire sau pur și simplu n-aveam chef să mă râcâie cineva în ochi până în 2025. Asta, până când brusc, n-am mai vazut deloc cu ochiul stâng…
Doctorița Drăgan m-a primit extrem de jovial. După ce m-a pus la fel de fel de aparate, mi-a spus: „Din păcate, am o veste nu tocmai plăcută, aveți o dezlipire de retină, care trebuie operată imediat! Vă puteți opera aici, sau unde vreți. La noi, lucrează un doctor foarte bun, Radu Ochinciuc. Operează și în alte clinici.” Scepticului din mine i s-a aprins beculețu’, iar gândul m-a dus rapid la marele domn profesor de la Timișoara (odihnească-se veșnic în iadul doctorilor!) care intenționase să-mi scoată ochii, să mi-i… vedeți mai sus! Am întrebat-o pe doctoriță câți ani are doctorul Radu. “E tânăr, foarte tânăr, vreo 35 de ani”, mi-a răspuns. Asta m-a convins. (Pot să vă spun că am mai avut o experiență neplăcută cu un doctor boșorog, care vroia să-mi taie picioarele… Citiți articolul “Moartea vine din sistemul sanitar de stat”).
Doctorul Radu Ochinciuc este al treilea doctor care s-a uitat în ochii mei. De fapt, l-a bagat in seamă mai mult pe stângul, că acolo era buba. A hotărât să-mi facă două opertații odata, retina și cataracta dacă tot intră acolo. Zis și făcut. Adică el, eu doar am stat cuminte pe spate și când a fost cazul, am strâns din dinți…
Înainte de operație, doctorul Radu Ochinciuc mi-a facut o injecție și mi-a dat o minge, cam cât mingea de golf s-o țin pe ochi. În tipul operației, îmi spunea: acum vă va ustura un pic… Acum vă va durea, nu prea tare, doar vă avertizez. Nu trebuie să vă mișcați, doar îmi spuneți dacă vă doare sau ustură. Aveam o chestie pe celălat ochi și pe față, mi-ar fi plăcut să văd ce se întâmplă, dar n-a fost posibil. Auzeam fel de fel de sunete de la “mașinile” din sală și tot dialogul celor care mă operau, când doctorul cerea “pensa de 44”, “lumină” și altele. Crăpam de curiozitate! De câteva ori, nasul meu a devenit punct de sprijin. Noroc că doamna care opera cu doctorul avea mâna ușoară! Aia cu pensa de 44 m-a cam pus pe gânduri, mă gândeam la o cheie franceză sau la cine știe ce sculă tăietoare care-mi va intra în ochi. După vreo oră și ceva, doctorul Radu a spus “e gata”. Ne vedem mâine.
A doua zi, sâmbătă. Am ajuns la clinică destul de devreme, mai erau acolo niște personaje, am recunoscut pe cineva pe care doctorul îl operase ieri, înaintea mea. Toți aveau un ochi acoperit de pansamentul de rigoare, legat cu trei fâșii de leucoplast. Părea că în holul clinicii era o reuniune a Clubului Chiorilor, iar bandajul de pe ochi era semnul de apartenență și recunoaștere. Doar că nu cânta niciun fel de muzică și nimeni n-avea chef de vorbă. Majoritatea erau bărbați. Adică moși. Ar fi oftat ei, dar nu se făcea… că mai erau și niște doamne în zonă. Am vorbit în șoaptă cu Mariana, consoarta mea, care de când cu ochiul, este singurul șofer din casă. Conduce ca un taximetrist de București și, când e cazul, înjură ca un șofer adevărat! D-aia (și nu numai) o iubesc!
M-au bagat iar la aparate, plus tomografie, iar în final, doctorul a concluzionat: E foarte bine, ne vedem peste trei săptămâni, să scoatem uleiul siliconic. Am constatat că doctorul Radu nu stă la taclale, chiar dacă mi-ar fi plăcut asta. Răspunde laconic, profesional, la obiect. Zâmbește. Empatic, dar nu exagerează. Bine, nici să mângâe toți boșorogii pe creștet n-ar putea!
Au trecut cele trei săptămâni. A urmat extragerea uleiului siliconic. Altă operație. Pijama (am una cu un raton pe buzunar), papuci, duș obigatoriu dimineața (de parcă altfel n-aș fi făcut!) dar dacă așa e protocolul, facem două. Iar injecție, iar mingea pe ochi, sala de operații, mirosul de Betadină. De data asta, fără pensa de 44. Sau nu l-am auzit eu pe doctor, fiind foarte ocupat să văd pe lângă un colț ridicat al învelișului de pe față. Operația a durat mai puțin ca prima oara și nici așa dureros n-a fost. Undeva pe hol, o asistentă își primise comanda de la KFC și negocia. “Dau o aripioară picantă, pe un ou!” Era imediat după Paște și încă se mai puteau negocia cozonacul și ouăle roșii.
A doua zi, iar la control. Parcă membrii Clubului Chiorilor din sala de așteptare se mai răriseră. Doctorul Radu mi-a smuls bandajul de pe ochi, (împreună cu vreo trei fire de barbă, dar nu se pune!), nici n-ar fi avut cum să-l scoată cu încetinitorul că durea mai tare! Apoi, iar aparate, “E foarte bune, operația e perfectă, vă doresc o duminică plăcută, ne vedem peste trei săptămâni.”
Am început să văd din ce în ce mai bine cu ochiul stâng. Pot să scriu, să citesc mai mult de câteva pagini și să mă uit la tv. Adică să redevin văzător.
Le mulțumesc doctorilor ochilor mei, în ordinea în care i-am întâlnit: Luminița Teodorescu, Alexandra Dumitrescu Drăgan și, mai ales, doctorului Radu Ochinciuc care m-a transformat dintr-un chior, într-un om normal! Mulțumesc mult, doctorii ochilor mei!
Dragoş Vasilescu 