Parisul terorii: alienare multiculturală, eșec republican sau jihad islamo-fascist?

ParisCe s-a întâmplat la Paris, Occidentul a mai avut ocazia să vadă, să trăiasă, să judece și să analizeze.

Unde s-au petrecut atrocități similare? N-ar strica, poate, un scurt memento pentru mai tinerele generații. La New York unde, în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, peste trei mii de cetățeni americani au murit. La Madrid, în 2004, când sute de vieți au fost sacrificate. În centrul Londrei, 7 iulie 2005, unde zeci de oameni s-au întâlnit cu moartea violentă într-un tunel de metrou. Atacuri concertate, așadar, asupra libertății comerciale. Raiduri țintite asupra libertății de mișcare.

Asalturi armate asupra libertății de expresie. Pilonii civilizației occidentale se află sub atacul unei ideologii: islamo-fascismul.

Cum s-a ajuns aici?

Nu sunt printre adepții explicațiilor simpliste. Fiodor Mihailovici Dostoievski a dedicat sute de pagini introspective pentru a depista complexitatea stărilor sufletești care conduc la crimă. Și apoi la pedeapsă. Tratatele de psihiatrie s-au redeschis în aceste zile. Poate și cărțile sfinte. Toți oamenii cu mintea la cap vor să priceapă nu doar efectele, ci prima cauză a acestui fenomen teologico-politic extrem. Contextualizarea nu înseamnă, totuși, relativism. Să privim, deci, spre datele problemei.

În Franța republicană trăiesc astăzi 6-7 milioane de mohamedani. 

Cei mai mulți dintre aceștia au origine etnică algeriană, restul fiind marocani, tunisieni sau africani din fostele țări coloniale. Ei au ajuns în Franța așa cum au apărut și primele comunități de turci din Germania: din rațiuni economice.

După război, Statul francez și întreprinderile private au căutat mână de lucru ieftină. Ceea ce i-a adus pe bulgari, polonezi sau români în Occident, s-a petrecut în anii 1960-1970 cu primele valuri de magrebieni ajunși pe litoralul Mediteranei sau la Paris în căutarea unor slujbe mai bine plătite.

În prima fază, imigranții au fost de sex masculin și-au adoptat o politică eminamente integraționistă. N-au sfidat autoritățile, nu și-au practicat credința în public și n-au provocat acte de violență. Pentru toți islamicii veniți în primul val, docilitatea și moderația erau atitudini normative.

La 29 aprilie 1976 se produce un seism demografic, ale cărui consecințe politice s-au simțit mult mai târziu. Președintele Franței, Valéry Giscard d’Estaing, a aprobat Legea Regrupării Familiale. În esență, aceasta permitea muncitori necalificați din statele-eșuate ale Lumii a Treia să-și aducă familiile în Franța, de la soții la copiii minori.

Repatrierea extinsă a facilitat, pe alocuri, aducerea mai multor neveste. Bărbați căsătoriți inițial în Mauritania și Mali (acolo unde poligamia era încărecunoscută juridic) au putut oferi un pașaport francez tinerelor consoarte, dintre care nu puține însărcinate sau mame, deja, a trei-patru copii. Naturalizarea miilor de familii alogene s-a dorit o măsură compensatorie după istoria colonială a secolului XIX și după războiul algerian, inițiat inutil și pierdut lamentabil de către Charles de Gaulle.

Cum arăta Franța atunci? Ca după o revoluție marxistă, bine executată de jurnaliști, politicieni și studențime în faimosul Mai 1968. Sistemul educațional făcea obligatoriu discursul de auto-învinovățire al omului alb, creștin și imperialist. Treptat, dispăreau din manualele de istorie toate referințele la gloria Franței dinainte și după 1789. Cruciadele, spune Jean Sévilla, au ajuns să fie prezentate drept „o agresiune săvârșită de occidentali violenți și lacomi împotriva unui islam tolerant și rafinat” (Corectitudinea istorică, Ed. Humanitas, București, 2005).

Pe lângă relativismul epistemologic a apărut și relativismul moral. Revoluția sexuală dizolva orice inhibiție. Pentru berberii Africii de Nord, spațiul public și televizoarele occidentalilor semănau, tot mai mult, cu o asurzitoare cacofonie. Copiii imigranților s-au trezit parașutați în lumea omului recent, fără rădăcini și fără transcendență, sensibil doar la răsfățul culinar și la plăcerile epidermei.

Într-o societate lipsită de valori fixe, relativismul ideologic poate acutiza incertitudinile psihologice ale noilor veniți. Cine sunt eu? În ce cred, cu adevărat? Iată interogații specifice nu doar cetățeanului post-modern al Republicii franceze, ci și minoritarului african găzduit, peste noapte, în Cornul Abundenței hexagonale.

După Legea Regrupării Familiale, partidele și-au fixat drept țintă noul electorat de culoare, avansând tot mai multe propuneri asistențialiste. Așa au apărut primele locuințe sociale din suburbiile Franței (HLM), în care primele expresii ale identității religioase încep să apară. N-avem încă niște ghetto-uri, căci blocurile oferite familiilor de musulmani sunt ultra-moderne, bine finisate și chiar invidiate de conaționali. Mulți au sperat ca reușita materialismului să poată îngropa anxietățile religioase de orice fel. Însă, vorba lui Eric Voegelin, sacrul se răzbună.

Finanțând cu bani publici construcția de moschei și lăcașuri de rugăciune în fabrici, George Pompidou a încurajat, practic, reislamizarea populației într-o manieră tradițională (nu încă radicală).

La întrebarea Cine sunt eu?, tinerii au început să răspundă nu doar: Cetățean francez, ci și Credincios musulman. Religia a ajuns să furnizeze o nouă matrice identitară pentru cei alienați, insuficient valorizați sau chiar refuzați de-o societate elitistă, nelipsită de accente xenofobe. (O știm din faimoasa parodie TV a lui Jonathan Lambert privind „Le salut roumain…”)

În anii 1980, Franța a promovat, de fapt, politica adoptată și de Statele autoritariste nord-africane. Partout, religia musulmană a reapărut în spațiul public ca suport axiologic și factor consolator. Algeria autoritaristă, Siria sau Egiptul au procedat întocmai, subordonînd (printr-un Minister al Afacerilor Religioase) toate rețelele de imami și plăsmuind (în teorie) un Islam pacificat, aflat în slujba coeziunii sociale.

Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. În 1979, experimentul teocratic al Ayatolahului Khomeini din Iran reușește. Posibilitatea instaurării legii divine (Sharia) într-un teritoriu dat fascinează tot mai mulți mullahi, dincolo de clasicele diferențe între șiiți și sunniți. Războiul civil din Liban din anii 1980 răstoarnă raportul demografic între creștinii și musulmanii din Beirut. Lumea se schimbă.

Geopolitica planetei se modifică radical după revoluțiile din 1990, când hegemonia Statelor Unite ale Americii e realmente incontestabilă. Prăbușirea URSS instaurează echilibrul monopolar al planetei. Anti-americanismul și anti-occidentalismul devin o ideologie convenabilă pentru recruții efebi din organizațiile teroriste palestiniene, dar și pentru seniorii cercurilor wahabite din Arabia Saudită.

După ani buni de război civil în Algeria, Frontul Salvării Islamiste apare drept alternativă la regimul autoritarist al elitelor extractive seculare, interesate numai de redistribuția uriașelor venituri din petrol către clientela politică. Islamiștii se trezesc scoși în afara legii, deci complexul victimei explodează.

Peisajul dominat de Semilună se modifică printr-o odioasă ironie a modernității. Accesul la informație se democratizează. Pasiunile locale ajung, foarte ușor, cauze universale.

Prin Internet și telefonie mobilă, discursul tribal dintr-o cavernă africană se face auzit în studiourile rapperilor supărați din Marsilia. Frăția musulmană din Egipt entuziasmează, prin intransigență etică și delir eshatologic, nenumărați delicvenți recidiviști din Paris. Banii din Golful Persic încep să curgă pe malurile Senei. Apar și primele semne clare de radicalizare a tinerilor musulmani din Franța. În 25 iulie 1995, laicismul de Stat e sfidat prin teribila explozie a bombelor din stația de metrou (ROR B) St Michel. Opt oameni mor și alți 117 sunt răniți. Islamicii moderații din prima generație de imigranți sunt, așadar, surclasați de vocalizele radicalilor care se răzbună pentru susținerea oferită de guvernul francez Algeriei autoritariste.

Pentru părinții veniți în Occidentul anilor 1960-1970, integrarea era cuvântul de ordine. Pentru copiii crescuți în atmosfera pestriță a societății franceze – adolescenți prost educați și hrăniți cu fantasmele anarhismului revoluționar islamist – religia strămoșilor a căpătat alt rol. Strigătul Allahu akbar a putut ridica fronda la cote paroxistice. Pepiniere de infracționalitate situate la marginea societății ajuns să revendice Islamul drept stindard al identității.

Pentru primele celulele teroriste din Europa ale organizației Al-Quaeda, Islamul nu mai oferă o consolare personală, ci însăși Utopia convertirii lumii întregi la crezul lui Mahomed. Marxiștii continuă să se îmbată cu apă rece. Pentru radicali, dacă într-o societate se întâmplă să fie mai multe culturi sau religii, atunci Islamul (supunere) trebuie să fie la putere. Sub Sharia, cred fundamentaliștii, cei tolerați trebuie să plătească jyzya. Așa cum ne arată toate documentele istorice despre cucerirea arabă a Africii de Nord, pentru mentalitatea de cuceritor islamic nu poate exista pluralism relativist, oricât și-ar dori asta dreptomiștii.

După anul 2000, finanțarea cu petrodolari a comunităților de musulmani europeni radicalizează tinerii șomeri sau lipsiți de calificare profesională. După 11/09/01, Jihad-ul exploatează anti-americanismul răspândit în campusurile universitare, intoxicate acum de retorica purității teologice și-a onoarei de neam. Părinții fiilor revoltați, adică prima generație de musulmani imigranți, sunt acuzați de apostazie. Cei care se raportează exclusivist la revelația lui Allah pentru dobândirea sensului vieții preferă oricând martiriul personal unei conviețuiri pașnice printre vacile sacre ale republicanismului francez. O atmosferă de teamă și consens multicultural i-a făcut pe toți politicienii parizieni să fie îngroziți de eticheta „rasistule!”

La antipozi, noțiuni precum solidaritate sau patriotism au ajuns golite de semnificație pentru milioane de adolescenți furioși ai Franței magrebiene. Fără să-și fi deschis propria afacere, fără să termine școli de înaltă calificare profesională, fără să recunoască-n spațiul public elogiul valorilor artistice, culturale ori spirituale ale Franței catolice, mulți tineri musulmani născuți în perioada 1990-2000 au mușcat mâna care i-a hrănit. Și ce amprentă sângeroasă au lăsat…

Familiarity breeds contempt, zice englezul. De ce ne-am mira, atunci, că protestul față de epicureismul burghez al unei elite pusilanime se convertește-n dispreț anarhist la adresa Statului asistențialist? Cum altfel să explicăm hărțuirea și mitralierea obsesivă a polițiștilor în cazul ultimului atentat de la Paris, înainte și după asasinatele din redacția Charlie Hebdo?

Războiul abia a început. Militantiștii radicali ai mohamedanismului (așadar, apostolii islamo-fascismului) au astăzi, în toată Europa, o agendă clară de uzurpare a hegemoniei Statului liberal.

În Anglia, bunăoară, există deja comunități care se auto-guvernează după Sharia. Perspectivele Scandinaviei sunt la fel de sumbre. Mass-media a relatat deja fapte oribile, perfect condamnabile, care trebuie nu doar să ne indigneze ori să ne sperie. Sunt întâmplări sinistre care pot stârni melancolia în cugetul celor care l-au citit pe Descartes sau Pascal, pe Emmanuel Levinas sau Gabriel Marcel…

Oare n-am îngropat într-un chip ușuratec speranța creștină, pentru a ne trezi cu războiul atomic dintre nihilism și islamism? Oare n-au existat figuri teologice luminoase care, în fața deriziunii și-a blasfemiei, au dat un răspuns literar și existențial cu adevărat nobil? De la Augustin din Hippona și până la Nicolae Steinhardt, de la Clement Alexandrinul și până la Pavel Florensky, creștinismul universal s-a apărat de sarcasm altfel decât prin asasinat fortuit, o captură de ostateci într-un magazin evreiesc sau descărcarea pistolului-mitralieră în țeasta unor ziariști.

Cititorii vor spune că și românii din Franța, Spania, Italia sau Marea Britanie au întâmpinat necazuri și prejudecăți. Că și conaționalii noștri au făcut muncile de jos, fără să se revolte. Ce anume explică recursul la Kalașnikov din partea fraților Kouachi, în dimineața zilei de 7 ianuarie 2015?

Răspunsul meu este simplu: existența unui rezervor infinit de fantasme ideologice (și bani) pentru o minoritate fanatizată. Wahabbiții și salafiștii propun transformarea Coranului într-unMein Kampf de utilitate publică. Islamofascismul nu livrează o metafizică, ci un manual de exterminare a civilizației occidentale.

Încordarea frenetică din mintea adepților se explică prin absența instituțiilor medierii. Între sentimentul ratării sociale (în ochii comunității) și eul frustrat (în fața oglinzii private), omul educat lasă loc pentru explicații multiple, interogații recurente și relansări optimiste. De mici, copiii familiilor de europeni învață că realitatea nu trebuie detonată, ci interpretată.

Dar barbarii n-au urmă de răbdare, nici vorbă de memorie și nici vreo altă cheie (franceză) pentru hermeneutica subtilă a modernității. Absența educației împiedică accesul la orice dedesubt, cauzalitate, plan secund, dialog și nuanțe. Occidentul poate fi amalgamat, așadar, sub titulatura: Marele Satan. Moravurile îndoielnice ale unora justifică pulverizarea tuturor instituțiilor solide ale democrației – comerț, presă, mișcare liberă.

Urletul, strada și lupta de gherilă reclamă o soluție imediată, imperativă și integralistă. În mintea islamofasciștilor, Europa trebuie să devină un Califat, aici și acum. Oricât de stridenți față de majoritatea pașnică a islamicilor continentali, radicalii chiar nu știu de glumă.

Închei c-o simplă remarcă de manual. Roma asediată-n 410 a căzut, cu adevărat, abia în 475. Cine va încetini asediul, astăzi, în a doua decadă a secolului XX?

 

Citeste articolul si AICI

Anunțuri

Ai ceva de spus?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s